16 Feb 2012

Magic the Gathering - experienţa unui amator

Mereu e vorba de un prieten

Am jucat destul de mult timp Magic the Gathering. Nu ca profesionist, chiar nu am jucat niciodată în competiţiile din Bucureşti, şi nici măcar nu am avut cărţile mele. Aşa cum s-a întâmplat şi cu boardgame-urile (noua pasiune) am un bun prieten care îşi descoperă periodic un nou hobby, şi ne contaminează pe toţi. A jucat şi încă mai joacă la locale şi naţionale, a şi câştigat ceva pe acolo, era la curent cu tot ce mişca atunci când vine vorba de MTG. Până şi id-ul de yahoo era legat de Magic. Pasiune. Maniacală.

Are şi acum mii de cărţi, ordonate în cutii şi în bibliorafturi cu pagini speciale, face schimburi, vinde şi cumpără cărţi, stă pe site-urile de profil şi ne anunţă ce cărţi se mai joacă, ce deck-uri nu, care sunt schimbările aduse de o nouă extensie şi de ce preferă un mono-black în faţa altor deck-uri. Ca orice artă, cum se va vedea mai jos, dobândisem un jargon specific, după cum se poate vedea mai jos, pe care îl mai folosim şi acum. Ce e mana burn? Când să dai un counter, ce e un mulligan, de ce goblinii pot câştiga în faţa elfilor, cât de dorit e un mono-blue control sau de ce sunt cărţi de magic, din prima ediţie, care costă mai mult decât o maşină bună. Un cartonaş colorat. Evaluat la mii de dolari. Un Black Lotus, în stare perfectă, s-a vândut în 2005 cu 20.000 de dolari. Douăzeci de mii. Cred ca pot să-l trezesc la patru dimineaţa şi o să-mi recite caracteristicile şi povestea de pe cărţile preferate. Sună criptic, până te prinde microbul. 

El ne aducea deck-uri gata făcute, jucam improvizaţii de draft, puneam sute de cărţi pe masă şi ne construiam cele mai aberante şi nefuncţionale deck-uri. Tapam land-uri, imprintam, făceam combouri, damage-uri şi tot restul. Şi când patru-cinci oameni se strâng în jurul unei mese, cu ţigările şi berea, duelându-se în cartonaşe viu colorate şi ajungând să se înjure pentru un counter care ţi-a făcut făcut inutil spell-ul pe care te bazai sau un bury care îţi curăţă armata de monştrii... Camera micuţă şi de prieteni plină a lui Pittiş avea o interpretare proprie nouă. Undeva, înlăuntrul nostru, sălăşluieşte şi domină vremelnic esenţa de geek. Nu pot spune că nu mi-e dor. 

Totul a început cu Shandalar

Dar totul a început de la Shandalar. Versiunea pe PC a Magic-ului, apărută cu vreo 15 ani în urmă, dacă nu şi mai mult. Iniţial ne uitam la joc absolut blocaţi. Aveai un vrăjitor, cu care te plimbai pe hartă, te întâlneai cu oponenţi, te duelai cu ei în cărţi de joc şi pierdeam invariabil, ajungeam în donjoane şi oraşele de unde puteai să cumperi cărţi. A durat ceva, mai ales că pe atunci nu prea aveai acces la internet, până să facem rost de reguli şi să începem să ne prindem ce şi cum. A fost unul dintre jocurile care mi-au mâncat timp extrem de util pentru alte ocupaţiuni mai lucrative, şi parţial o sesiune la care n-am mai ajuns. Mai deloc. Ne-am dat seama mai târziu că folosea cărţi din seturi care nu se mai găseau de multă vreme sau erau imposibil de scumpe, gen Antiquity, Arabian Nights sau Astral, baza fiind Ediţia a Patra. Termeni magici şi obscuri atunci. Puteai să joci draft, puteai să joci aventura din Shandalar, aveai şi dueluri parcă. Era un joc foarte bun, şi o mişcare mai mult decât inspirată de promovare. Cine ştie câţi alţi inocenţi vor fi fost atraşi în capcana Magic-ului din cauza unui Shandalar piratat. La un moment dat se găsea la liber pe site-urile de abandonware. Şi noi tot jucam, şi jucam, şi jucam. Şi trecea vremea. 

Până când prietenul de care spun şi-a dat seama că Shandalar e un fel de experienţă erotică virtuală. Oricât de profesionist ar fi realizat, nu se compară cu senzaţia de a juca Magic adevărat, cu cărţi. Cu multe cărţi. Mult mai multe decât avea Shandalar, cu tot cu extensii. Două la număr. A cochetat cu ideea de a lua imaginile cărţilor de pe internet, printat şi plastifiat, ceea ce ne-ar fi permis să facem deck-uri de mii de dolari. Nu îl cunoaşteţi. Când are o idee, atunci nimic nu îi stă în cale, devine un fel de maniac religios decis să obţină ce vrea.


Şi prin 2000 (parcă) a reuşit să găsească pe cineva care aducea în România deck-uri de Magic. Preţurile erau mari, dar dragostea cere sacrificii. Aşa că am jucat prima oară la mine Magic the Gathering cu cărţi adevărate. Aveam un deck de alb, cu cavaleri şi îngeri, unul albastru-verde, cu elefanţi, viermi, elfi şi vrăji, parcă şi ceva pe negru, care distrugea tot. La mine, pentru că aici era un fel de Cheers, unde venea toată lumea să se simtă bine. Acum îmi pare rău că n-am pus o taxă de intrare. Sau un abonament lunar. Şi, privind retrospectiv, că nu am fost mai selectiv în alegerea clienţilor admişi. 

MTG foarte pe scurt. Cum era atunci. 

E posibil ca regulile să se mai fi schimbat. De fapt, e aproape sigur. Plus că mă bazez pe amintiri şi nu pe wikipedia. Aşa că nu este un regulament clasic şi foarte sigur, mai mult o rememorare. Fiţi aşadar mizericordioşi. Regulile MTG sunt ca gramatica engleză: uşoare înainte de a fi grele. Fiecare jucător avea 20 de puncte de viaţă şi un pachet de 40-60 de cărţi. Uneori mai multe, dar deja distrugeai sinergia deck-ului. Trebuia să reduci viaţa adversarului la 0 sau să îl laşi fără cărţi. De regulă prima. Cum făceai asta?

Existau cinci culori. Alb (benefic, multe vrăji de vindecare, îngeri, cavaleri, protecţii la alte culori, distrugerea unui anumit tip de cărţi) ; Albastru (mult timp culoarea mea preferată, creaturi de apă şi de aer, majoritatea monstruoase, protecţii de tot felul, capacitatea de bloca vrăjile adversarului, vrăji prin care îi furai creaturile sau vrăjile) ; Verde (elfi şi alte fiinţe fantastice din păduri pe măsură de imaginare, creaturi pe care le puteai umfla până deveneau de neoprit, vrăji de regenerare, tot felul de insecte şi gângănii) ; Roşu (altă culoare cu care îmi plăcea să joc, mult damage pe roşu, aveai goblini şi creaturi de foc, dragoni, îl atacai direct pe celălalt cu mingi de foc, trăznete, ploi de foc şi multe alte surprize ce necesită protecţie ignifugă) ; Negru (zombie, vampiri, undeazi, vrăji care ucideau direct alte creaturi, le furau din viaţă, aduceau din afara jocului alte fiinţe demonice, o culoare care distrugea tot). Mai erau şi artefacte, dar pe atunci erau puţine creaturi de această culoare, majoritatea erau echipamente cu care îţi făceai armata mai puternică. 



La început fiecare trăgea din deck-ul pus cu faţa în jos şapte cărţi. Sau opt? Nu mai ştiu exact. Sunt două categorii de cărţi. Land-urile (cele de bază corespunzătoare culorilor - câmpie, mlaştină, munte, apă, pădure - şi cele speciale, multe dintre ele artefacturi) şi vrăjile. Land-urile produc mana din joc, energia de care ai nevoie pentru a face o vrajă şi a-i produce adversarului durere. Cât mai multă durere. Eventual şi suferinţă. Puneai un land pe tură, în anumite condiţii două. Se regenerează la începutul fiecărei ture. Fiecare produce una sau mai multe unităţi de mana. Ai mana suficientă, poţi să castezi un spell. Adică aduci în joc o creatură sau mai multe, faci counter la vraja adversarului, îl ataci direct, îi furi o carte din joc sau îl forţezi să discardeze cărţi din mână, îi răneşti sau distrugi creaturile deja puse în joc. Cărţile folosite sau scoase din joc se duc de regulă în graveyard, de unde mai pot fi aduse, uneori, cu alte spell-uri. Vrei să castezi un spell de două mana albastre, una de oricare? Îţi trebuie să ai pe masă două insule sau echivalente şi o mana de oricare. Le tapezi, adică le întorci, şi faci vraja. Nu ai suficientă mana - una din marile probleme dacă ai un deck de ageamiu - stai şi fumezi şi baţi din buze, uitându-te siderat cum eşti călcat în picioare. Şi tot aşa. Până la final. Recitind scurta-mi expunere, îmi dau seama că e ca şi când ai spune despre Shakespeare că a scris piese de teatru şi ocazional sonete. Şi atât.



Pentru că fascinantă era tocmai diversitatea posibilă. Există mii de cărţi, cel puţin teoretic. Se pot face, respectând regulile în vigoare, x combinaţii (aritmetica a fost mereu pentru mine un teritoriu duşmănos şi obscur) în tot atâtea deck-uri. Şi chiar dacă, respectând toate trucurile şi regulile, faci un deck teoretic imbatabil, mereu se va găsi un altul care, cu puţin noroc sau multă pricepere, să te strivească. Sec. Şi umilitor. Chiar mă mir că nici o partidă de MTG între noi nu s-a sfârşit cu scaune în cap, chit că expresiile folosite nu erau tocmai stilate, duioase şi academice, mai mult foclorice şi religioase, suprapunându-se un erotism frust şi direct, cu elemente de necrofilie. Şi ce bine te simţeai când, cu un punct sau două de viaţă rămase, reuşeai să câştige cu o combinaţie insolită. Gustul victoriei la Magic - priceless.



În loc de concluzie

Aş mai juca azi MTG, eu, om serios şi cu famelie relativ mare? Cam da. Mai joc din când în când, cu acelaşi prieten, chit că acum preferăm boardgame-urile, şi nici nu mai avem timpul liber de atunci. Am pierdut contactul cu ce s-a mai schimbat, norocul meu fiind prietenul care şi-a păstrat interesul, şi uneori mai aduce câteva deck-uri şi mai jucăm un Magic. Şi parcă am din nou 20 de ani.

PS: cine vrea să joace, cumpere sau să afle mai multe despre Magic - GamesStop.ro. Acolo unde mai jucăm, din când în când, câte un boardgame.

Foto: http://www.draftmagic.comhttp://www.vagos.eshttp://www.wizards.comhttp://www.boardgames-blog.rohttp://www.examiner.comhttp://shopofmagic.comhttp://draftbetter.comhttp://aspergersathome.com

5 comments:

krossfire said...

Magic The Gathering a fost un schelet pentru zeci de alte jocuri de carti (cu personaje care variau de la roboti la pokemoni). Chiar si acum se vorbeste de "MTG Mechanics" :)

Imi amintesc cand a inceput dementa, dar eram prea mic pentru a sari in barca :)

Cinabru said...

Noi am jucat prin 2000, pana prin 2001 sau 2002, dar casual, nu am participat la competitii. Prietenul de care povestesc a fost prins rau de tot de toata dementa, si acum mai joaca oficial la campionate, a fost si la mai multe editii ale nationalelor. Stiu ca am avut un moment cand din spirit de fronda am vrut sa-mi iau un deck sau doua Pokemon, dar am renuntat. Desi nu e timpul trecut...

Costin Manolescu said...

Superb articol, felicitari! Si noi ne-am apucat de MTG de vreo 2-3 luni si ne-a prins binisor. Multumesc pentru mentionarea sursei unor poze preluate de la BoardGames BLOG!

Cinabru said...

Multumesc foarte mult pentru aprecieri. La mine a trecut ceva vreme de cand lucram destul de des, acum doar din cand in cand. Totusi, inca imi place la fel de mult ca la inceput, chiar daca noile extensii au adus destule schimbari.

Fireste ca am mentionat sursa. BoardGames BLOG imi place foarte mult, mai ales ca fiind diletant in domeniu am gasit aici destule informatii si recenzii de care aveam nevoie. E bine scris, e frumos grafic, merita cunoscut de cat mai multa lume. Felicitari si mult, mult succes mai departe. Sigur eu voi reveni.

Anonymous said...

Mi-a facut placere sa citesc despre Magic the Gathering ... mai ales in romana, avand in vedere ca pana acum ma uitam la video-uri despre joc in engleza. Pe mine m-a luat valul de la versiunea pe PC, am instalat toate seriile 2011-2014 + expansion-uri si deck pack-uri, iar acum parca simt nevoia sa pun mana pe cartile de joc adevarat. Sa le simt in mana.

Post a Comment

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...