Album literar gastronomic

Nu sunt şi nu voi ajunge vreodată un gurmand, deşi l-am citit cu fascinaţie pe Brillat-Savarin în ediţia Biblioteca de Artă, şi ca o plăcere vinovată citesc când am ocazia cărţi de bucate de tot felul. Poate sunt un pasionat încă nedescoperit nici de mine. Mănânc fără prea multă pasiunea sau interes, preferând că citesc despre decât să gust. Un fel de perversiune gustativ-livrescă. Cum ar fi spus Tiffany Reynaud, apud Sorin Stoica. Nici copil fiind nu eram prea mâncăcios, spre disperarea genitorilor şi mai ales a bunicilor, care îmi prevesteau un viitor rahitic. Ceea ce nu s-a întâmplat. Dar tot copil fiind, cu mulţi ani în urmă, eram pasionat şi de almanahurile vremii, din care strânsesem o colecţie bunicică datorită bunicului din partea mamei. Le cumpăra, apuca să le răsfoiască, apoi i le împrumutam şi împrumutul se transforma în confiscare, mai ales dacă era vorba de Perpetuum comic, celebrele almanahuri Urzica. Şi acum mai am unul sau două.

      Mai erau şi Flacără, parcă şi Contemporanul, refuzam orice legat de sport (atunci ca şi acum) până când am pus mână pe piesa de mai jos. Un Album literar gastronomic, scos în toamna lui 1983 de revista Viaţa Românească. O apariţie, îmi dau seama acum, tare interesantă în peisajul vremii. Şi chiar dacă nu este într-o stare prea bună, chit că era cartonat şi bine tipărit, a rezistat vremurilor mai bine decât altele. Ţin minte că a fost almanahul meu preferat mult, mult timp. 

      Acest album - nu am idee dacă au existat şi alte ediţii - ilustrat ciudat de atrăgător de Florin Pucă şi Mihail Cârciog - amesteca într-un caleidoscop literar-gastronomic texte autohtone sau inspirat traduse cu reţete, în principal româneşti, de tot soiul, proverbe, sfaturi şi trucuri gospodăreşti din reviste şi culegeri de secol XIX, poezii şi anecdote, sfaturi de la nutriţionişti demult deveniţi pământ de flori şi înduioşătoare adesea prin inocenţa lor savantă, viniete bicolore caricaturale şi pagini întregi de folclor, strâns din izvoare şi cronici desuete. Rezultatul era fascinant, mai ales că aveai ocazia, între o reţetă de ciorbă de burtă şi una de ficat normand să descoperi autori mai noi şi mai vechi, unii din manualele de română, alţii de care nu auzisei nimic, dar care au fost mai târziu tare dragi. 

      Paginile erau împărţite în două coloane casetate egale. În stânga puteai citi fragmentele literare, unde găseai un amestec de Eminescu, Arghezi, Rebreanu, Vlahuţă, citadinul Ion Gorun, Mircea Micu, Beniucul de tristă amintire, Swift, cu demult nereeditatele sfaturi pentru bucătărese şi o traducere bună a Munţilor de zaharicale, o bogată şi interesantă selecţie din Sadoveanu, bucăţi din sublimul Şalom Alehem (pe care aveam să-l descopăr cu adevărat mult mai târziu), uitatul dar hazosul Zoşcenko, rânduri din Epictet sau Horaţiu, poeme în proză, bucolice şi casnice, de Arghezi. Dar şi Brecht, cu un fragment din Povestiri despre domnul Kuener, pe care încă nu am citit-o nici astăzi. Ilf şi Petrov, cu scena înfometării voluntare a lui Vasisuali, cam două coloane din Huysmans cu În răspăr, o bună parte dintr-o excelentă schiţă purtând semnătura lui Karinthy Frigyes, din care tot nu s-a tradus suficient la noi. Genialul Jerome K. Jerome, cu fragmentul în care un mâncăcios nu apucă să se bucure de bufetul suedez de pe vaporul pe care se îmbarcase. Prânzul lui Somerset Maugham, schiţă umoristică pe care n-am găsit-o în alt volum. Amintiri despre Eminescu, semnate de Şi chiar Poe, Durrenmat, Montaigne, etc. Maiakovski. Pe nedrept ignoratul Delavrancea. 

      Interesante mi se par astăzi două alegeri, recuperări ale unor autori care cunoscuseră destul din închisorilor comuniste şi trecuseră printr-o lungă perioadă de moarte literară şi civilă, chiar după eliberare. Primul este Vasile Voiculescu, din care autorii au ales fragmentul ospăţului monahal, de o diversitate şi un rafinament excesiv care i-ar fi făcut invidioşi pe marii gurmanzi ai istoriei, amestec de lăcomie şi opulenţă a gusturilor şi varietăţii ideilor de a transforma vietăţile Demiurgului în reţete delicioase. Alături de vinuri pe măsură. O micro-istorie a bucătăriei româneşti tradiţionale. O altă surpriză este prezenţa consistentă a lui Păstorel Teodoreanu, umorist, bon-viveur şi băutor rafinat, de la care s-au selectat nu doar o serie de reţete, în stilul glumeţ şi seducător al rubricilor din presa vremii - salată de langustă fără langustă, cozonac, cartofi prăjiţi, pilafuri - dar şi poezioare satirice, sfaturi despre eticheta la masă, anecdote. Şi un bogat glosar de băuturi, fiecare cu o scurtă descriere, atât de multe şi variate încât îţi dau impresia docenţei într-un domeniu atât de desconsiderat. Şi tot aici descoperi şi misterul unui fel erudit şi rar, afafaflykess cu mixandre cubice. Ceea ce îl face pe Păstorel Teodoreanu, rămas în istorie mai mult pentru epigramele semnate şi atribuite, un om de lume, cunoscător şi gurmand autentic, mult mai interesant decât edulcoratul său frate. Şi el prezent în albumul literar gastronomic. 

      Dar partea gastronomică este, fireşte, prezentă în egală măsură. În afara reţetelor coloanei din dreapta, descoperi aici pagini întregi din sfaturile lui Bacalbaşa, nutriţionist avant-la-lettre, sfaturi despre creşterea porcului (fascinante pentru un citadin care a văzut porcul doar în stadiul pre-gătire), reţete vegetariene şi numeroase reţele vechi, ”ale bătrânilor”, indigeste şi grele cu siguranţă, dar promiţând delicii uitate, şi scrise cu o poezie şi o pricepere arhaică a limbii demult uitate. Şi o bogată selecţie de sfaturi practice în gospodărie, găsite prin vreun almanah de acum o sută şi mai bine de ani, cu reţete de genul ”chip de a limpezi vinul cel roşi şi tulbure”, ”scrob pentru a lipi porţelane, steclării şi alte lucruri sparte”, ”chipul de a febre oăle fără foc” sau ”chip de a se dizbăta îndată”. Antropologie cultural-gastronomică perfectă. Cine mai ştie azi de cafeaua de cartofle, de dramuri, de untura de trăsuri, de ţipirig, piatră acră sau altele asemenea. Iar frunza de mesteacăn şi pojarniţa sunt bune pentru a împiedica brânzeturile să mai facă viermi. Instantanee dintr-o lume care nu mai există, inspirat selectate şi marcate de o poezie veche şi ireală astăzi. Nostalgia anghemachtului şi a chifteluţelor de ştiucă. O doză consistentă de folclor, mai puţin interesantă pentru mine, dar bună pentru o sumară prezentare a valorilor gastronomiei rurale. Şi multe altele. 

     Regretatul Radu Anton Roman a dus această îmbinare de literatură şi gastronomie la apogeu cu Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, probabil cea mai frumoasă carte despre arta mâncării publicată vreodată la noi, şi imposibil de depăşit. Cred. De fapt, sunt sigur. Cum sunt sigur şi că cel puţin va fi răsfoit acest uitat album literar gastronomic. Şi că i-a plăcut. Dacă îl găsiţi prin vreun anticariat sau pe raftul din spate al bibliotecii, merită măcar câteva ore.

Foto: http://anticariatlyly.wordpress.com