Ţigări BlackStone în biografia unui fost fumător de cursă lungă

       Am fumat prima oară ţigarete Blackstone la vreo trei ani după ce mă apucasem de fumat. Terminasem primul pachet de Viceroy la o lună după ce evadasem din liceu, cu diplomă de bacalaureat cu tot. Nu crezusem că am să apuc vreodată ziua libertăţii, eram precis că voi fi eviscerat pe treptele de la intrarea liceului, zbierând nu ”Freedom!” ci mârâind ”Ai, să-mi bag...!”. 

     Am început să fumez într-un moment critic, nu în ultimul rând influenţat de modele negative pentru o tânără minte în formare, şi nici măcar faptul că taică-miu murise la 46 de ani din cauza fumatului nu m-a oprit. Humphrey Bogart. Bacovia. Mickey Rourke. Caragiale. Freddie Mercury. Iubita de atunci. Iniţial a fost nevoia de poză şi dorinţa de rebeliune, aţâţate şi de curiozitatea firească. Am fost ultimul mohican din pico-grup care s-a apucat de fumat. Pe urmă am găsit în ţigări prietenul de care aveam nevoie şi care era mereu acolo. Şi, la început, la un preţ modic. Ţigara mă completa. Eram un cuplu inseparabil. Preţ de aproape zece ani norma a fost de un pachet pe zi, rareori mai mult. Şi îmi plăceau, îmi plăceau enorm.

        De la proletarele şi chinezeştile Golden Monkey la ieftinele Bastos, o perioadă de excelente Bran, Camel clasic, vreo doi ani de Winchester necartonat (care duhneau cumplit şi te învăluiau într-un giulgiu de mireasmă deloc plăcută), Viceroy roşu şi light, Kent lung când şi când (în pofida legendei nu le-am iubit vreodată) în variantele lung şi 8, Rebel (proaste şi promovate intens), Lucky Strike, Marlboro roşu, uneori Dunhill, Parliament, o scurtă idilă cu Djarum Black, câteva săptămâni de frondă cu Snagov şi Carpaţi, L&M (prea puţin), JP Special, încă vreun an de Winston light şi regular, o dragoste adevărată pentru Pall Mall în diverse variante (mai ales după ce aflasem că şi lui Bukowski îi plăceau), Rothmans (de la mătuşă-mea, Dumnezeu s-o odihnească). 

      În lunga mea carieră de fumător am încercat, în funcţie de finanţe şi curiozităţi, cam tot ce însemna ţigaretă. Cele de mai sus, şi multe pe care le voi fi uitat. Regular, mentolate, light, de gagici. Am avut chiar şi tabacheră, mi-am luat de la un anticar şi un port-ţigaret de os, pierdut apoi. Aşa că l-am înţeles perfect pe Cezar Paul-Bădescu, atunci când povestea cu nostalgie sfâşietoare despre ţigările sale în Tinereţile lui Daniel Abagiu. El a fost norocos. A avut acces şi la cubaneze. Câtă plăcere şi frumuseţe era în nenorocitele de tubuleţe, cu şi fără filtru, şi cum se insinua fumul albastru şi puţitor în fiecare celulă a realităţii. Binecuvântată pâclă...

Şocul unei alte lumi, categoric mai bună decât a noastră, a fost un banal (astăzi) pachet de ţigarete Blackstone cu aromă de cireşe, cumpărat împreună cu un bun prieten - banii pe din două - de la unul din chioşcurile ce străjuiau pe atunci staţia lui 226 din faţa Spitalului Municipal. Cumplită, grotescă a fost cartea, şi cum a prins. Cum a mai prins. Ca fumatul. Revenim. Arătau cu totul altfel decât ţigările comune, care deodată ne-au părut murdare, mizere şi cumplit de paupere. Ţi-era şi jenă să le pufăi când exista pe lume aşa ceva, ţigări umplute cu tutun de pipă (la experienţa şi mintea noastră puteai să ne spui că sunt umplute cu platină pulverizată), amirosind dulce-acrişor a cireaşă bine coaptă, în loc de hârtie albă fiind învelite în hârtie brună şi tare, mai să crezi că era chiar foaie de tutun. Minte de copii. Nici n-am fumat până să ajungem la mine, unde ne-am pus ceva muzică (doar o memorie proustiană ar mai reţine azi ce anume, deşi bine ar fi) şi am fumat câte o ţigară Blackstone.

Tare. Cumplit de tare. Aromată. Dulce. Tuşeam discret şi trăgeam mai departe. Adânc în plămân, să se bucure şi el, săracul, de un tutun cum nu mai întâlnisem, şi el şi fratele de suferinţă. Să se bronzeze în doi. Visam atunci cum ar fi să fumezi pipă, dacă aşa este tutunul de pipă. Mă repet, dar era un caz clasic de sancta simplicitas profană. Mai târziu mi-am dat seama că era un tutun banal, bine aditizat cu esenţe şi chimicale, ce băgat în pipă scotea cel mult un gust acriu şi prea puţin interesant. Dar atunci era o revelaţie. 

      Am fumat împreună vreo trei-patru Blackstone, şi ne simţeam de parcă făceam parte dintr-o confrerie secrete a hedoniştilor tabagici. Unul din acele momente care marchează o prietenie ce durează, îmi dau seama, de mai bine de două decenii. Şi chiar dacă erau binişor mai scumpe decât ţigările obişnuite, de-a lungul anilor ne-am mai făcut pofta. Cu ţigarete Blackstone cu aromă de vanilie, cireşe, ţigări de foi cu muştiuc alb de plastic, ce tare mult ne-ar fi plăcut să fie de os, ţigări de foi mai mici şi mai mari, cigarillos în învelişul lor de plastic. Şi acum se întâmplă să cedez nostalgiei şi să mă regalez cu vreun Blackstone, într-o formă oarecare.

Sincer, nu mai sunt atât de bune cum mi se păreau. E şi vârsta, e şi comparaţia cu tutunurile autentice de pipă. Dar sunt o fiinţă slabă, pofticioasă, şi periodic mai iau un pachet sau câteva ţigări. Una din acele plăceri vinovate ale unui fost fumător de cursă lungă.

Foto: http://www.cigarettespedia.com, 

Mioara şi Maupassant

    Categoric nu îmi amintesc de unde şi când am luat volumul de povestiri Maupassant, ”Nuvele şi schiţe”, apărut la defuncta ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă) în 1956, magistral tradus, după părerea-mi de diletant, de către Lucia Demetrius. Îmi place Maupassant mai curând pentru bucăţile de proză scurtă decât pentru romane sau dramaturgie. Dar aceasta e deja o altă poveste. E un volum masiv, peste 550 de pagini, cu paginile deja cafenii de vechime, şi acele coperţi aproape maro, cu model dantelat-baroc pe fundal. Un volum la care ţin. Mi-e drag. 

    

      Pe ultima pagină, cu grafie şcolărească, în creion roşu, stă scris ”Te rog du-te şi ia 3 kg. de gaz. Nu am cu ce găti. Mioara.” 

       Doamne, ce nuvelă ar fi putut scoate de aici un prozator cu 10 la sută geniul lui Maupassant. Nu ştiu cine va fi fost Mioara. Nu avem nici fotografia ei, fireşte. Nici când şi cine a vândut volumul la anticariat, eventual după ce Mioara nu îl mai putea citi. Nu ştiu nici cum a făcut să parvină mesajul, atât de urgent. Poate că altfel în acea zi nimeni din familie n-a avut parte de mâncare caldă. 

  Şi cel mai important:   cine foloseşte un volum de Maupassant pentru a cere 3 kg. de gaz?

Am jucat A Game of Thrones boardgame

    Nu sunt un jucător de boardgames, poate doar ocazional, şi asta din cauză că unul dintre puţinii prieteni trece printr-o perioadă de fascinaţie pentru subiect. Aşa că îmi place să le văd, mai citesc din când în când ceva despre ele, mai testăm împreună noile achiziţii. Îmi place să intru în puţinele magazine din Bucureşti sau să intru pe site-urile pasionaţilor de afară. Sunt câteva titluri de care aş fi tentat, din cauza subiectului sau prezentării, dar o las pentru mai încolo. Titlurile inspirate de Lovecraft, o versiune de Walking Dead (fie filmul, fie benzile desenate), noile Blood Bowl (poate unde n-am reuşit să joc prima variantă pe calculator, de prin anii 90). Şi cred că ar mai fi. Am jucat şi Catan, şi ceva cu trenuleţe, şi ceva cu invenţii (nu-mi amintesc pe moment titlurile şi nici nu stau să caut). 

La vremea lor am jucat şi Bunul Gospodar şi Turism, mai târziu Monopoly şi variantele, dar fără să fiu prea atras. Mai mult am jucat Magic the Gathering, cu ceva ani în urmă, dar tot din plăcere, niciodată la concursurile oficiale. Eu puneam casa la dispoziţie, acelaşi prieten de mai sus venea cu deck-urile şi ne strângeam câţiva amatori. Ceva tutun, ceva sucuri, şi se năşteau lupte care ar fi ruinat cu siguranţă destule relaţii de durată. S-au ruinat ele singure din alte motive. N-am avut niciodată cărţi de Magic, jucam cu ale lui, şi nu foarte bine, dacă este să recunosc. Şi unde altundeva să fiu nepermis de sincer decât aici? 

    Nici nu ştiu prea multe despre Game of Thrones, şi până să dea lovitura Nemira cu traducerile nici nu ştiam de existenţa lui Martin. Poate doar vag. E o lipsă pe care o voi recupera poate. Dacă găsesc timp şi energie. Dar jocul mi-a plăcut. Fără să devin un fanatic, a fost fun. Poate şi pentru că am jucat cu oameni care se pricepeau şi să joace, şi să explice unui noob.

    Din ce am înţeles respectă în mare povestea seriei de cărţi, cu mai multe facţiuni care se luptă împreună, etc, etc. Zece ture, patru tipuri de unităţi, în esenţă câştigă cel care la final are zece castele, sau cele mai multe. Mi-a amintit puţin de vechiul Risk, pentru cine l-a prins, dar mult, mult mai complicat, şi fără acel factor random care ajungea să te înnebunească. Frumos ca prezentare, deşi soldăţeii ar fi putut să arate mai bine, nu ca nişte acadele pastelate. Sistemul de alianţe funcţionează pe ideea ”do not trust” şi poate să răstoarne situaţia foarte rapid. Cam trei ore durează un joc, la noi a fost mai lung din cauză că eram sub-începători.

    Foarte, foarte plăcut. Poate la un moment dat o să iau şi eu un boardgame, unul din cele menţionate la început. Vedem. Oricum, a fost o experienţă interesantă, şi cine ştie dacă nu mă apuc şi eu să citesc volumele.

PS important: am jucat la magazinul din strada General Berthelot nr 55, şi vi-l recomand. Au destule jocuri pe stoc, au Magic the Gathering, au WOW, au Blood Bowl, au Walking Dead, au Warcraft şi Starcraft boardgames, au foarte multe. Am înţeles că se şi ţin concursuri de MTG şi restul, dar nu cunosc detalii. Oricum, le mulţumesc şi aici pentru găzduire. Cine e interesat, poate să facă un drum până acolo. Mai multe detalii pe site - GamesStop

Foto: http://www.fairplaygames.com, http://www.tabletophell.com, http://www.fantasyflightgames.com

Robert McConnell : Maduro

Tutun : virginia, carolina

Aspect tutun : ribbon

Aroma : rom

Tărie : scăzută

WAF : ridicat

Prezentare : cutie de 100 de grame

Am înţeles că versiunile precedente de Maduro includeau şi perique, acum este un amestec de (în prezentarea producătorilor) ”Rich Dark Virginia and Carolina Mature Leaf”. O mixtură ce se prezintă ca un tabac de culoare foarte închisă, aproape negru-lucios, mătăsos şi tăiat destul de fin, relativ umed în cutie şi cu un puternic miros de rom. O aromă interesantă, masculină şi parfumată. Nu de esenţă de rom de cofetărie, ci de rom adevărat, puternic şi cu personalitate. Îmi place ideea marinărească a tutunului cu un casing de rom, dar Maduro nu m-a impresionat. M-a surprins, puţin şi în chip neplăcut.

Tăietura îl face uşor de pus în pipă şi de aprins, dar aici a apărut prima problemă. Oricât l-aş fi uscat, oricum aş fi încercat să-l pun în pipă, Maduro a avut de la început până la sfârşit probleme de ardere. Fără şase-şapte reaprinderi nu am scăpat oricât m-am chinuit, ceea ce este mult. Prea mult. Gustul iniţial este interesant, dar surprinzător de fad ţinând cont de aroma din cutie a tutunului - tutun natural, din casing-ul promis de rom se simt doar note în fundal şi ceva care ar putea fi ciocolată. Un gust slab, foarte slab, prea discret pentru a se impune ca tutun solitar, mai curând ca o componentă în mixturi cu tabacuri mai virile, cu mai multă personalitate. Spre jumătatea fumatei gustul de virginie coaptă se intensifică, nu foarte mult însă. Aroma în cameră este foarte plăcută, nu atât de intensă ca cea lăsată de un tutun english, nu deranjant de dulceagă ca cea lăsată de un aromatic mediu, exact la mijloc. Doză medie de vitamina N. 

Poate că şi Maduro de la Robert McConnell poate fi privit ca un tutun de tranziţie între aromatice şi amestecurile mai tari. Mirosul iniţial era promiţător, dar gustul este prea plat şi prea blând, având nevoie de surplusul adus de o latakie, spre exemplu. L-am fumat cu delicii în amestecul Moth Mixture 1, şi acolo Maduro a completat foarte bine celelalte elemente. Fumat singur este plicticos, are problemele de ardere şi pur şi simplu nu m-ar atrage ca tutun de toată ziua. A fost o experienţă, recomandat pentru amestecuri. 

Colecţia de pipe - ediţia 2011

      Nouăsprezece pipe, funcţionale, fumabile, unele mai bune, altele mai nereuşite, din care fumez frecvent patru sau cinci. Restul, la ocazii sau când fumez prea mult şi trebuie să mai schimb pipa, să las preferatele la odihnă. Pipe cu filtru şi fără, nu am nici o preferinţă în direcţia asta. Depinde şi de stare, şi de tutun. Unele doar pentru englezeşti, altele pentru virginii sau aromatice, două special pentru flakes. Vreo trei dintre ele sunt pipe generaliste, fumez cam orice cu ele, ignorând cu graţie recomandările. Sunt pipe modeste ca firmă, nu foarte arătoase, dar fumează surprinzător de bine. Sau pur şi simplu m-am obişnuit cu ele. Plus accesorii - o scrumieră, un butoiaş de tutun, brichete şi chibrituri, filtre, perii, etc. 

     Am pornit ca mai toată lumea de la o pipă găsită prin casă, am tot scris despre ea, din păcate nu o mai am acum. Doar factorul nostalgic ar fi contat, nu era de calitate, o basket-pipe mediocră. 

În imaginea de sus se poate vedea primul raft, cu pipele mai arătoase şi care intră mai des în rotaţie. Restul şi-au găsit loc mai jos. În partea dreaptă, pe suportul de plastic, este cea mai recentă, pipa de la concurs. Printre pipele mele se numără două Danske Club (excelente), un superb Nording , două Stanwell cu care mă împac de minune, un Jean Claude zebrat pentru englezeşti, un Butz Choquin pe care îl fumez foarte rar din cauza dimensiunii prea generoase a bolului, un Lorenzetti şi un Bristol ce nu fumează prea bine, două Federico Rovera pentru latakii, o Erica modestă dar neagră, un Ben Wade interesant ca formă şi finisaj, dar imposibil de fumat din cauza pereţilor subţiri, o Gardesana frumoasă dar cu probleme de condens, o Torino masivă şi prea lăcuită, un Dr Mills de duzină, vechi şi ars, folosit pentru toate mixturile, cu care mă împac extraordinar. 

      Cu două excepţii toate pipele din colecţie sunt ”estate”, luate în general de pe Okazii, unde am avut surpriza să găsesc piese bine păstrate şi de calitate, dar şi piese modeste, mai puţin reuşite. Fără piese de colecţie sau deosebit de valoroase materiale, dar extrem, extrem de dragi mie. Şi foarte utile. Un amestec eteroclit şi relativ politic corect de italieneşti, daneze şi restul. Unele fumeaza foarte bine sau chiar excelent,altele mediocru sau mulţumitor. Unele au buza arsă, ar trebui relăcuite şi curăţate, altele se prezintă foarte bine, ţinând cont de vârstă şi de faptul că nu sunt primul proprietar. Sunt ale mele. We're a happy family, cum ar fi spus cei de la Ramones. 

Fiecare a ajuns să aibă un loc şi o poveste, o anumită familiaritate în mintea mea de fumător, eventual mă leagă o amintire sau mai multe de o fumată din pipa respectivă. Cu unele am descoperit mixturi excelente sau măcar ieşite din comun, pe altele le-am inaugurat la una dintre întâlnirile clubului. Unele au fost cadouri de la persoane dragi. Altele au venit ”la pachet” cu vreo altă pipă dorită, şi s-au dovedit prietene bune. Am ajuns la nouăsprezece pipe, sper până la sfârşitul anului 2012 să ating cifra magică de 25. 

Peterson : Sweet Killarney

Tutun : burley, black cavendish, virginia, maryland

Aspect tutun : ribbon

Aroma : fructe confiate, un pic de lichior, foarte vag caramelul promis

Tărie : scăzută

WAF : ridicat

Prezentare : cutie de 50 de grame

În ciuda numeroaselor impresii negative de pe TobaccoReviews.com am hotărât să schimb gama şi să mai încerc un aromatic de la Peterson - Sweet Killarney. Mai ales că în preajma sărbătorilor s-ar putea să fiu nevoit să socializez, sper nu prea mult, şi cu cercuri de nefumători. Tutunurile Peterson mi-au oferit câteva surprize plăcute când vine vorba de flake, latakie sau virginie cu uşoare casing-uri, dar nimic memorabil în spectrul mixturilor aromatizate. Cam toate sunt la fel, cel mult medii calitativ şi uşor de uitat. Fructate, lejere, poate bune pentru început. 

Sweet Killarney este un astfel de amestec, patru tipuri de tabac (o generozitate de la care te aştepţi la mult mai mult) într-o frumoasă combinaţie de nuanţe cafenii, aurii şi brune, foarte umede în cutie. Mirosul este cel deja tipic pentru un aromatic Peterson - fructat, un pic de alcool, foarte intens, cu doar câteva note din caramelul anunţat în prezentare. Nici măcar o vagă promisiune de tabac. După ceva aerisire am fumat un bol într-un DC dedicat amestecurilor de gen, a doua zi alte două, în pipe fără filtru. Bine uscat se aprinde relativ repede şi arde constant pănă spre final, altfel transformă fumata într-o cursă de stricat beţe de chibrit. 

Gustul până la jumătate este de compot, foarte dulce, poate chiar prea dulce, de fructe confiate cu un strop de lichior, şi trebuie multă atenţie, combinată cu un ritm foarte, foarte lent, pentru a simţi un pic din caramel. În a doua parte a fumatei, aşa cum era de aşteptat, casing-ul capătă un gust amar şi chiar acrişor, apare gustul prea discret de tutun (cu ceva aciditate de la auriile virginii) şi până la final se menţine în aceleaşi limite. O notă ridicată pentru mirosul lăsat în cameră, ar trebui să facă furori printre civili. 

Sweet Killarney este un aromatic mediocru, în care tutunurile sunt aproape total mascate de amestecul de fructe. Un tutun care va fi având fanii săi, poate fi o experientă, dar la care nu voi reveni cu siguranţă. Merge în perioada sărbătorilor, poate merge şi când faci primii paşi. Altfel nu. 

Turnul Întunecat 5 - Wolves of the Calla

      Nu mai aveam răbdare să apară la Nemira al cincilea volum din saga lui King, tot în traducerea lui Mircea Pricăjan (care a făcut o treabă remarcabilă cu primele patru volume, şi nu numai) şi presupun în acelaşi format hardcover, greu de cărat prin autobuz, dar foarte aspectuos şi rezistent. Nu ştiu dacă am ajuns să stăpânesc arta dificilă a diplomaţiei conjugale sau pur şi simplu am scâncit şi m-am bosumflat ca un copil mic, dar joia trecută, după o zi de alergătură, am găsit în camera mea volumul 5. Ediţie softcover, Hodder, superbă, cu o copertă în care Turnul e scăldat într-un stacojiu regal. Cadou din partea soţiei, căreia îi mulţumesc şi aici. Ignorând că asta înseamnă o serie de treburi casnice/domestice greu de suportat, pe care trebuie să le împlinesc zilele acestea, cu zâmbetul pe buze şi inima uşoară. Este Ka. 

Micro-synopsis

La fiecare generaţie, în Calla Bryn Sturgis vin Lupii din Thunderclap, călărind cu toţii pe cai cenuşii. Sunt înarmaţi, temuţi, tăcuţi. Nimeni nu ştie de fapt dacă sunt oameni purtând măşti de lupi sau altceva. La fiecare generaţie iau câte unul dintre gemenii cu vârsta cuprinsă între cinci şi 14 ani (aici gemenii sunt ceva obişnuit, oricât ar fi de straniu, iar copiii singuri sunt o raritate). O parte dintre copii se întorc mai târziu, cu mintea sfărâmată şi purtând în ei germenul unui gigantism care îi ucide de regulă până la 30 de ani, în dureri atroce. Uriaşi idioţi, îşi târăsc zilele care le-au mai rămas, iar ceilalţi aşteaptă o nouă venire a lupilor peste aproximativ două decenii. Nimeni nu a avut până acum curaj să lupte împotriva Lupilor. Puţin înainte ca Roland şi ka-tet-ul său să ajungă în Calla, locuitorii află că lupii vor veni din nou. 

Trei Patru motive pentru care Nemira ar trebui să publice cât mai repede al cincilea volum din Turnul Întunecat

1. Wolves of the Calla este, potrivit lui King, versiunea sa de ”cei şapte samurai”. Ar trebui să fie suficient. Dar mai avem. 

2. Părintele Callahan, unul dintre cele mai interesante personaje din Salems Lot, a ajuns, nu se ştie cum, în Calla. Şi are un artefact care va fi o plată mai mult decât suficientă pentru Roland şi al său ka-tet. 

3. Cei 4 (5, dacă îl socotim şi pe Oy) revin în New York. În căutarea librăriei-anticariat şi mai ales a trandafirului.

LE  4. Ideea ultimului King, 11/22/63, de a te întoarce în timp pentru a preveni asasinarea lui Kenney şi a schimba istoria, apare într-o discuţie cu acelaşi părinte Callahan. 

Nu înseamnă că nu voi lua şi traducerea românească, atunci când va apărea. Sper numai să nu dureze editarea la fel de mult pe cât i-a luat lui King să încheie versiunea sa de saga tolkeniană, combinată cu western spagetti şi ceva cyberpunk. Arată superb în raft. 

PS - am trişat şi am citit finalul celui de-al şaptelea volum, în format electronic. Ceea ce am făcut doar foarte rar. Ştiu cum se termină. Şi nu mi-a răpit nimic din plăcerea lecturii. Dimpotrivă, vreau să aflu cum se ajunge acolo, şi să tot recitesc. 

Yo, Adrian... I didn't do it

     Preţ de o săptămână m-am antrenat zilnic, intensiv, în mai multe reprize, cu mostrele de tutunuri Vauen primite spre evaluare şi recenzare. Două foarte bune, restul aşa şi aşa. Am fumat viteză, am fumat lent, jumătate de pipă, pipă întreagă, cu filtru şi fără. Balsa şi meerschaum. Aprindere cu chibrit şi brichetă. Am încercat să citesc literatură motivaţională, dar bunul gust şi experienţa au prevalat, aşa că m-am pregătit psihologic recitind Oraşul piticoţilor mincinoşi, al doilea volum din Svejk şi, fără vreo legătură cu ce trebuia să fac, nişte benzi desenate. Şi fireşte Wolves of the Calla, primele 150 de pagini. Am schimbat panglica maşinii de scris şi apoi am pus-o iar pe cea veche. Am ţinut discursuri revoluţionare în oglindă, căţelului şi băiatului de la ziare. În căutarea de modele şi motivaţie am revăzut fragmentar seria Rocky, în special partea 1 (aproape toată), 2 (minutele 56-59, 79 - 81, 108 - 112) ceva din 3, integral 4 şi am evitat 5. Am uitat de 6. Data viitoare voi încerca şi cu Sport Sângeros. Din lipsă de timp nu am reuşit decât să termin 12 ciorne, diferite, ale discursului de campion. Şi la concursul de vineri am ieşit pe locul 5. Din 5 concurenţi. Cu un neverosimil 26.45 minute. Cel mai bun timp a fost de 40.14 minute. 

S-a fumat din nou Astleys 2, care de această dată a avut un gust mai bun, mai plin, chiar plăcut, şi o doză mult redusă de înţepături de limbă. Dar aici cel mai probabil a fost meritul pipei de concurs, un superb Danske Club cu filtru de 9 milimetri. Şi am scos un rezultat atât de bun din propria-mi eroare. Alţii ar numi-o probabil prostie. Sunt maliţioşi. Deşi în forul meu lăuntric le dau dreptate. Am forjat-o în prima jumătate, încercând să prind ritmul pipei, obsedat că se va stinge. Am forţat-o şi chiar încins-o fără să mă gândesc vreo clipă că e totuşi un Danske Club, care n-ar trebui să facă probleme. Când i-am prins ritmul deja terminasem pe jumătate cele 3 grame de tutun. A fumat, biata de ea, până la ultimul fir. O pipă foarte bună, excelentă. The end. 

Am câştigat pipa de concurs, un tricou polo (pe care l-am inaugurat azi la un botez, păcat că era frig în biserică) şi aştept diploma. O înrămez, o pun pe perete deasupra rafturilor cu pipe şi accesorii, şi încep să mă pregătesc pentru concursul din 2012. Atmosfera a fost mai mult decât plăcută, cum se întâmplă de fiecare dată la reuniunile PCB, şi promit să mă revanşez data viitoare.

Clasamentul final

Locul I: Mihai Petrisor - 40:14

Locul II: Vlad -35:14

Locul III: Baij - 32:52

Locul IV: Jazzmoke - 30:47

Locul V: Cinabru - 26:45

PS: oare chiar nenumăraţii mei cititori nu mi-au putut ţine pumnii mai strâns? Să-mi influenţeze karma şchioapă cu o spirală, un acatist, un ritual Chud? N-aţi putut să vă uniţi în gânduri şi în cuget vineri, după orele şase seară, dacă nu pentru a mă ajuta măcar să îmi sabotaţi concurenţa? Bine. Foarte bine. Pe chestia asta o să scriu mai des, să vă învăţaţi minte. 

Primul concurs de fumat pipă organizat de Pipa Club Bucureşti

     La care am ocupat un neaşteptat loc doi, ceea ce m-a calificat în finală. Şi mi-a adus şi o superbă pipă Danske Club, dreaptă, cu filtru de 9 mm. O frumuseţe. O voi folosi la finala din 16 decembrie.

     În ultima vreme nu prea am mai fumat în ritmul obişnuit, am şi lipsit mult timp de la întâlnirile Pipa Club Bucureşti. Din diverse motive. Poate de aceea am avut emoţii foarte mari, şi am ezitat să mă înscriu la concurs. Chiar m-am decis în ultima clipă. Şi pe 9 decembrie am ajuns la Cafeneaua Cărtureşti, după o zi întreagă de alergătură, cu patru pipe în geantă, al cincilea volum din Dark Tower (n-am mai avut răbdare să apară versiunea românească) şi un gol ca cel provocat de Irish Flake în adâncurile stomacului. Mi-era dor să-mi revăd colegii de club, mai noi şi mai vechi. Mi-era poftă de o fumată lungă şi delicioasă. Eventual cu un vin fiert alături. 

Ciprian Halasz, reprezentantul Peterson în România (păcat că nu s-a înscris şi dânsul în concurs, mulţumindu-se cu statutul de spectator) ne-a făcut o surpriză: opt sortimente de tutunuri Vauen, inclusiv deliciosul şi deja cunoscutul Black Pepper, împărţite în pliculeţe celor prezenţi. Aşa că urmează recenzii aici şi pe forum. Şi cel mai probabil la anul vom găsi câteva dintre acestea pe piaţa românească. O veste bună. 

Nouă concurenţi prezenţi din cei zece înscrişi. Trei membri în juriu. Pregătiri. 

Întrebarea concursului: cine fumează mai mult timp fără reaprinderi. 

Reguli (pe scurt): 

1. trei grame de tutun pentru fiecare pipă. A fost ales Astleys No 2, o mixtură care mi-a displăcut de la prima întâlnire, dar după cum mi-am dat seama ulterior tocmai aceasta nepotrivire de caracter a fost un avantaj. Pentru că am fumat lent, fără să mă lăcomesc. Amestec de virginie şi perique, a înţepat destul de tare limba până spre jumătate.

2. puteam folosi orice pipă, din briar, indiferent de formă sau mărime. Am ales un Stanwell (urmează cât de curând şi poze cu ea) de care sunt foarte ataşat, o pipă bună, chiar una dintre cele mai bune din colecţie. Şi ne-am înţeles bine şi de această dată. 

3. toţi am avut la dispoziţie cinci minute pentru a umple pipele. În loc de vreo tehnică sofisticată (nici acum nu stăpânesc metoda Frank) am folosit metoda celor trei paşi într-o variantă adaptată şi relativ proprie. Mai multe straturi, îndesat relativ cât să am un flux de aer decent. Dacă nu eşti calm şi atent, genul acesta de umplere ajunge să încingă pipa repede. 

4. după cele cinci minute am avut la dispoziţie un minut şi două beţe de chibrit pentru a aprinde pipele. Le-am folosit pe amândouă - aprindere, toastare, tampare, reaprindere. Clasic. În loc de futacul clasic am avut, prin bunăvoinţa lui Zudo, tampere din lemn, foarte frumoase. 

Şi apoi fumată clasică, de cursă lungă. Un fel de 9 negri mititei în variantă fumătorilor de pipă. Cine iese primul, cine rămâne ultimul. 

Strict interzis (şi am avut juriu sever, nu glumă)

- să bei în primele 10 minute de competiţie

- să arzi pipa, s-o loveşti

- să nu anunţi că s-a stins

- să tampezi cu pipa scoasă din gură

- să mai adaugi tutun :)

Emoţii ca la primul concurs. Fără incidente, şi după primele minute în care a fost oarecare tensiune în aer - numai eu ştiu cum îmi tremurau mâinile, dar sunt în esenţă un mare timid - ne-am relaxat şi ne-am simţit, zic eu, bine. Nu prea sunt amator de concursuri, dar acesta a fost o experienţă memorabilă. Şi mi-am depăşit recordul de 25 de minute fumate fără reaprindere. Tot ce îmi dorisem, sincer să fiu, era să nu ies primul din concurs, ori să-mi sting pipa în primele minute. Am avut noroc, dacă este să fiu sincer până la capăt. 

Clasamentul final:

Locul I: Mihai Petrisor - 45min,59s - calificat

Locul II: Cinabru - 36min, 39s - calificat

Locul III: Jazzmoke - 35min, 45s - calificat

Locul IV: Vlad - 34min, 7s - calificat

Locul V: Baij - 32min, 15s - calificat

Locul VI: Mac - 30min, 29s 

Locul VII: Atzitzi - 27min, 25s

Locul VIII: Rodica - 25min, 45s

Locul IX: Napoleon - 24min, 55s 

Sponsori principali: Pipa Club Bucuresti, Jazzmoke, JPB Tobacco Shop - Bucuresti, Coniacul Armenesc Ararat, Delicatese Florescu. Le mulţumesc aici pentru tot. 

O prezentare oficială pe forum. 

Să vedem cum mă descurc la finala din 16 decembrie. 

Joey Ramone - Don't Worry About Me

     Singurul album solo purtând semnătura Joey Ramone a apărut postum, în 2002, şi dacă în mare se merge pe sound-ul Ramones de pe albume ca Brain Drain sau Adios Amigos, din perioada în care trupa se îndrepta cu paşi repezi spre destrămare, discul are şi un optimism atins de melancolie, o atitudine de smiley face, don't worry, be happy. Nu este o capodoperă, vreun nou album conceptual de elită sau măcar unul care să depăşească cele mai bune titluri Ramones, dar este profund personal, foarte Joey Ramone, şi poate că cei care l-au văzut ca versiunea lui de Show Must Go On nu sunt prea  departe de realitate. Cu totul scuzabilul entuziasm al fanului, Don't Worry About Me este un album plăcut, melodic, amuzant şi suficient de punk. Şi cum ascult trupa de peste 15 ani, fără să se fi instalat plictiseala, se întâmplă să îi dau play relativ frecvent. Şi de fiecare dată îmi place. 

Tras într-o perioadă în care trupa devenise amintire, iar Joey ştia deja că nu mai are foarte mult timp (cancerul avea să-l omoare în 2001), albumul nu este suicidal, depresiv, nu este un protest la adresa destinului crud care face doar farse nu foarte reuşite. Nu este un act de acuzare. Dacă în ultima perioadă Ramones piesele erau marcate, în majoritate, de tristeţe şi certitudinea că totul este absurd şi inutil (în bună măsură datorită tensiunilor din trupă) aici Joey revine la optimismul din perioada ”bună” Ramones. Vocea este imediat recognoscibilă, mârâită şi inegală, este clar Joey, trademark pentru una dintre trupele mele de suflet. Sună a Ramones, fireşte, dar mai lent, adesea foarte melodic, nu fără o anumită patină pop, este un album de vară, luminos şi, de ce nu, dansabil. Un album care te face să te simţi bine, şi în care doar câteva aluzii trimit la drama prin care trecea atunci Joey. 

Deschis cu un cover surprinzător la What a Wonderful World, mai reuşit decât mă aşteptasem şi categoric cea mai bună opţiune în categoria ”testament-muzical” (e adevărat ca am fost pe vremuri un fan al discului de cover-uri Acid Eaters) Don't Worry About Me are şi alte câteva piese foarte bune: piesa omonimă, de departe preferata mea, energică şi plină de viaţă, Maria Bartimoro, Stop Thinking About It (în stilul clasic Ramones), experimentala şi ciudata 1969. Sunt şi piese modeste, care nu se potrivesc ansamblului, ca Mr. Punchy (infantil) sau Spirit in My House (prea Ramones pentru binele său şi prea lent ca să funcţioneze), dar în ansamblu  Don't Worry About Me a fost o plăcută surpriză. Dacă Joey ar fi avut mai mult timp, poate unele dintre piesele mai puţin reuşite ar fi fost eliminate sau cizelate, însă chiar şi aşa e un album pe care îl recomand, mai ales celor care au ascultat Ramones în tinereţe.