Stephen King - Cujo

Nu-mi aduc aminte când şi unde am văzut primul Saint-Bernard. Nu e tocmai o rasă comună, posibil să nu fi văzut unul decât târziu, când depăşisem inocenţa, şi nu se potrivea cu imaginea din desenele animate, a câinelui masiv şi destul de blazat, cu bot ridat şi ochi lăcrimoşi, mergând încet prin zăpadă cu butoiaşul de coniac la gât, în căutarea lui Bugs Bunny sau Daffy Duck. Sigur, poate să fie alt personaj. Sau falsă memorie. Dar îmi aduc aminte cum am văzut ecranizarea din 1983 a romanului Cujo, una dintre cele mai bune şi totuşi ignorate din ”filmografia Stephen King”. Să spunem doar că am văzut-o pe casetă video, dublată în germană, pe vremea când centrele de închirieri cu filme piratate făceau furori. 

      De atunci, deşi am avut mereu câini şi îmi plac, am fost reticent la simpla idee de a mă apropia de un Saint-Bernard. Stephen King reuşise din nou să mă facă să mă tem de ceva foarte obişnuit şi chiar drăguţ. Cum a făcut-o şi în Christine sau în Oraşul BântuIT, exacerbându-mi teama de maşini sau de clovni. Ori în Mobilul. Pentru că dincolo de elementele fantastice sau clasice horror, esenţa lui Stephen King este de a te face să te temi de ceva comun, familiar, chiar plăcut înainte. Monstrul din dulăpior, de sub pat, de sub înfăţişarea unei persoane dragi. Monstrul de dincolo de oglindă. 

      Am tot amânat cartea, erau în definitiv atâtea King-uri restante. Plus că văzusem filmul. M-am apucat de ea din curiozitate, după ce în Misterul Regelui povestise că nu-şi aminteşte când şi cum a scris Cujo, că e o carte pe care a scris-o mai mult beat, şi, presupun, cu ceva cocaină suplimentară. Mai ales că declicul fusese o întâmplare banală, prezentă şi în roman. Şi că el însuşi a fost surprins la recitire, descoperind după un timp o carte bună, mult mai bună decât se aşteptase. Ceea ce e perfect adevărat. Cujo este un King foarte bun. Mai ales că a pornit, ca multe dintre scrierile sale, de la o întâmplare banală. Şi fascinant este că romanul nu e o simplă poveste cu un câine care a înnebunit şi îi atacă pe cei din jur. Este mult mai mult. În buna tradiţie King se face o trimitere repetată la Zona Moartă, un alt roman care a avut parte de o ecranizare inspirată. 

      Cujo nu este la început altceva decât un câine uriaş, destul de blând. Un câine bun. Genul de rasă mai greu de găsit, masiv şi impresionant, pe cât de placid pe atât de credincios. Câinele familiei Camber, aflată la un pas de distrugere din motive pe care Cujo nu le-ar înţelege într-o mie de ani. Nimeni, nici măcar Brett Camber, unicul copil al familiei, nu s-a gândit că un câine are nevoie de un vaccin antirabic. Şi se întâmplă un accident banal. Fugărind un iepure, Cujo îşi bagă botul printr-o deschizătură într-o peşteră şi este muşcat de un liliac turbat. Dacă cineva ar fi observat rana, poate Cujo nu ar fi devenit sinonim cu monstru. Dar stăpânii săi au propriile lor probleme, mama şi fiul preferă să petreacă un timp departe de un tată violent şi alcoolic, Joe Camber, iar în acest interval Cujo începe să simtă că în interiorul său, undeva, apare o durere nouă, dublată de sete şi febră. Dublată? Înmiită. Treptat, Cujo cel blând şi bun, care îşi privea stăpânii şi mai ales pe Brett cu o fascinaţie îmbinată cu dragoste, se luptă cu un alt Cujo. Un Cujo care vede în cei din jur duşmanii care îl fac să sufere, care i-au adus acea suferinţă nouă. Şi care trebuie să plătească pentru asta. 

       Interesantă este tocmai prezentarea pe care o face King schimbării prin care trece Cujo, prin intermediul fragmentelor de monolog, prin explorarea imaginară a ceea ce se întâmplă în creierul cuprins de turbare şi în trupul masiv al fostului câine bun. În afara confruntării dintre Cujo şi Donna Trenton aceasta este şi cea mai tensionată linie epică. Nu ştiu cât de corectă este ca psihologie a animalului, nimeni nu ar putea afla, dar în roman funcţionează, convinge. Şi, mai ales, trezeşte oroarea. Pentru că un Cujo care gândeşte ar spune aproape sigur tocmai ceea ce şi-a imaginat King. Lumea, atât de bună şi prietenoasă; stăpânii care îl alintau, îl hrăneau şi se jucau cu el, şi pentru care ar fi murit fără ezitări; regulile, destul de puţine şi simple, cu pedepsele aferente. Toate acestea se fărâmă încetul cu încetul în mintea lui Cujo, printr-o prismă roşiatică şi fierbinte de furie. Durerea ca un foc poate fi stinsă dacă şi numai dacă toţi cei din jur, vinovaţi pentru ea, ajung să plătească pentru asta. Oamenii i-au adus durerea. Oamenii au intrat pe teritoriul lui şi i-au adus această sete cumplită. Oamenii trebuie să moară. 

      Joe Camber, una dintre primele victime ale lui Cujo, este cunoscut în orăşel ca un mecanic ieftin. Şi bun. Tot atât de bun când vine vorba de maşini pe cât era Cujo un bun paznic. La puţin timp după ce Cujo şi-a ucis stăpânul, la casa/atelier a lui Joe Camber, aflată la bună distanţă de oraş (şi de această dată ne aflăm în Castle Rock, Maine) vin Donna Trenton şi fiul ei de cinci ani Tad. A doua familie din Cujo este poate mai mult decât Joe şi Charity Camber la un pas de divorţ. Donna a avut o aventură cu seducătorul local, căsnicia ei se apropie de final, şi o ştie prea bine. Căutând o împăcare ce nu va mai veni vreodată, la plecarea soţului din oraş vine la Camber pentru a-şi repara maşina. Într-o zi toridă de vară, captivă împreună cu fiul său într-o maşină care refuză să mai pornească, la mile bune de orice alt om, Donna descoperă problemele de până atunci au fost infime în comparaţie cu ce se întâmplă. Cei doi, fără apă sau hrană, fără a putea să cheme pe cineva în ajutor, sunt asediaţi de un Cujo furios, convins că dacă va reuşi să ajungă la femeia şi copilul din maşină toată durerea lui va lua sfârşit. Ore întregi, multe ore, cu Tad care se stinge treptat şi o mamă rănită şi îngrozită, sperând că cineva, oricine, va trece pe acolo. Sau că uriaşul Saint-Bernard, acum o creatură însângerată, îi va oferi măcar o şansă. Că va greşi undeva. Că turbarea îl va ucide rapid. O mamă care vrea să creadă în deus ex machina. O maşină-capcană şi un câine care vrea doar să ucidă. Finalul, schimbat pentru film, este sumbru, realist, apăsător. Mai ales că până la final am sperat să nu se întâmple ceea ce era foarte probabil.  

      Îngrozitor la Cujo, dincolo de teama instinctivă în faţa unui câine cuprins de turbare - mai ales un câine uriaş - este verosimilitatea. Se poate întâmpla. Nimic supranatural, fără creaturi venite din spaţiu, fără mutanţi, fără fiinţe târându-se lovecraftian de sub ape. Un câine turbat care să atace o femeie şi un copil - atât de banal ca idee încât nici nu ar mai fi subiect de ştire, poate doar în presa locală. Cujo, altădată un animal frumos şi loial, este unul dintre cele mai înspăimântătoare personaje construite de King. Iar Donna una dintre acele femei puternice (în general King a ştiu să creeze femei puternice, în bine sau în rău) care trebuie să reziste până la final. Pentru Tad. King a reuşit să reducă o dramă cât se poate de posibilă într-un spaţiu scos în afara comunităţii, un loc în care ceilalţi nu mai există de fapt. Nu te pot ajuta. Ca în hărţile fantastice, dincolo de graniţă sunt dragoni. There be dragons. There be Cujo. 

      Sper să apară într-o zi şi o traducere românească. Un King care trebuie citit şi cunoscut, pentru că este unul dintre cele mai bune. Cum anul acesta ar trebui să apară Lupii din Calla, 11/22/63 şi Under the Dome, mi-e teamă că mai e ceva de aşteptat. Nu teamă cât de existenţa unui Cujo, dar oricum. 

Şalom Alehem - Tevi lăptarul

”Face, zic, să-ţi pui ceva amanet, numai să fii bogătaş”

din înţelepciunea lui Tevi lăptarul

Tevi lăptarul a fost un căruţaş evreu sărac, cu o nevastă pe nume Golda şi şapte fete, una mai frumoasă şi mai deşteaptă decât cealaltă. Cu un cal bătrân şi neînvăţat cu ovăzul, pe care îl aşteaptă mai ceva decât Tevi pe Mesia. Şi cum să te înveţi cu ceva dacă nu-l ai? Şi o căruţă şubredă, cu care în fiecare zi aduce lemne de la pădure, pentru câteva ruble. Uneori mai puţin. Tevi lăptarul mai are până să se apuce de afaceri cu unt, lapte şi brânză pentru bogătaşii din Iehupeţ sau Boiberic. Dar Tevi lăptarul este şi un cunoscător al cărţilor sfinte. Şi dacă soţia lui Menahem Mendel îşi asezona epistolele trimise soţului hoinar şi afacerist cu vorbe de duh preluate de la omniprezenta sa mamă, Tevi căruţaşul şi mai târziu lăptarul însoţeşte fiecare gest şi întâmplare cu vreo pildă din cărţile sfinte. Un înţelept autodidact, Tevi hălăduie în spaţiul geografic delimitat de Iehupeţ şi Boiberic, care este pentru el întreaga lume. Şi se gândeşte pe drum că ”un om e întocmai ca un tâmplar. Un tâmplar trăieşte cât trăieşte şi moarte, şi un om tot aşa: trăieşte şi moare”. Fără să ştie că în curând se va întâmpla ceva care îi va schimba cu totul viaţa de până atunci. Deux ex machina. 

    Când scriam aici (acum destui ani) despre Romanul unui om de afaceri, recomandându-l ca un bun început pentru cei care vor să descopere lumea lui Şalom Alehem, l-am menţionat pe Tevi lăptarul, ce îmi părea total diferit de romanele umoristice ale prozatorului care a reuşit ca puţini alţii să surprindă atmosfera vesel-mizeră a comunităţii evreieşti de sfârşit de secol XIX-început de secol XX din spaţiul rusofil. Sau rusofob, mai ales când eroii săi ajung să se confrunte, aşa cum i se întâmplă spre finalul cărţii şi lui Tevi, cu mânia ”boborului” pornit să îl bată pe unicul evreu din sat. Un mic pogrom, pentru că aşa se poartă. Pentru că altfel ce ar zice vecinii. Păstrând destul din stilul şi muzicalitatea lui Şalom Alehem (tradus magistral de I. Ludo, care va fi avut păcatele sale, dar l-a simţit şi transpus invidiabil) Tevi lăptarul nu este un roman umoristic, ci unul până la urmă dramatic. Există tuşele clasice, există personaje şi mai ales dialoguri spumoase, savuroase, citabile, dar în locul optimismului autist şi al comportamentului unui Menahem Mendel şi în lipsa viziunii inocente a băieţelului din Halal de mine, sunt orfan, Tevi lăptarul este, poate, cel mai tragic personaj imaginat de Şalom Alehem. Menahem Mendel, care nici aici nu s-a lăsat de afaceri şi îl văduveşte pe Tevi de o sută de ruble dintr-un foc. Menahem Mendel, care ajunge în aşa hal, încât pe unul mult mai frumos decât el îl bagi în mormânt. După vorba lui Tevi. 

    Şi de această dată Şalom Alehem a preferat romanul epistolar, gen pentru care avea o adevărată pasiune, după cum mărturisea parcă într-una dintre paginile sale autobiografice. Pentru el acest gen era cel mai potrivit pentru ca personajele, multe dintre ele bazate chiar pe evrei pe care îi cunoscuse bine, să fie autentice, puternice, convingătoare. Să fie vii. Vii şi stăpânind prin pana lui Şalom Alehem oralitatea populară greu de transpus de cineva care nu este, natural, un scriitor autentic. Epistolele trimise de Tevi lăptarul (va fi existat el cu adevărat?) lui pani Şalom Alehem sunt confesiunile unui evreu de o înţelepciune popular-talmudică, a celui care a înţeles viaţa pe propria-i piele şi cunoaşte cărţile sfinte, atât de importante pentru el, mai curând din auzite decât din citite. Sau, şi mai curând, le-a prins ritmul şi atmosfera mai mult decât cuvintele. Cum scrie la cărţile noastre sfinte, iată un leit-motiv al discursului său. Mergând pe urmele lui La Bruyere, care spunea că e uşor să impui o carte proastă sub un nume renumit, Tevi lăptarul amestecă citatele de inspiraţie talmudică şi vechi testamentară cu invenţii, şotii, snoave şi adesea ironii care îl apropie de un alt evreu înţelept fără a fi un cărturar. Cel mai frumos evreu evocat în literatura română, ironicul şi sentimentalul Ianke, transpus magistral şi irepetabil pe scenă în zilele noastre de maestrul Radu Beligan.

    Din ziua în care, printr-o potrivire de basm, Tevi dobândeşte câteva zeci de ruble şi o văcuţă, nu mai este Tevi căruţaşul. Acum a devenit un om de afaceri. Acum este Tevi lăptarul, care le duce bogătaşilor - să nu le fie de deochi - lapte, brânză, unt şi alte bunătăţi. Şi, ca orice tată de familie cu şapte fete (care îl fac mai bogat decât miticul Brodski) vrea, fireşte, să le mărite. Să le mărite bine, pentru că sunt frumoase şi deştepte. Odiseea măritişurilor este esenţa epică a romanului, şi în mai fiecare epistolă Tevi povesteşte cum a încercat, de fiecare dată, să mărite câte o fată cu un om de vază. Un bogătaş cu samovare, ceasornice, servitori, borcane de dulceaţa şi musai loc bun la sinagogă. Şi, de fiecare dată, nu se întâmplă. 

    Zeitel, fiica cea mare, în loc să devină nevasta casapului Leizer Wolf, se mărită cu o calfă de croitor, ovrei sărac, dar bun la inimă. Hudel, frumoasa Hudel, care citeşte mereu, şi ruseşte, şi idiş, ajunge să se mărite cu un anume Chipăruş, pare-se militant socialist, plecând după el când e deportat în Siberia. Hava, poate cea mai dragă lui Tevi, renunţă la credinţa sa din dragoste şi îl alege, spre furia lui Tevi, pe notarul creştin Fedea Galagan, ceea ce îl face pe lăptar să o renege, însoţind totul cu justificări din fantezistele lui cărţi sfinte. Ghiduşa Şprinţe spulberă şi ea visele cuminţi ale tatălui şi îl alege pe Aroncic, bogătaş romantic bântuit de idei stângiste. Iar când familia acestuia se împotriveşte, propunându-i lui Tevi o despăgubire pentru a lăsa totul baltă, Şprinţe alege moartea, poate cel mai dramatic moment din roman. Bielca, mezina, e şi singura care a ales o căsătorie de convenienţă, care se va dovedi şi ea împotriva lui Tevi. Cumva, de fiecare dată, toate planurile lui Tevi sunt date peste cap de fiicele sale, ca şi când un blestem - pe care îl vede drept voinţa Domnului - îl repune pe Tevi lăptarul la locul său. Suită de episoade care trasează viaţa unui bătrân şi bun ovrei, ajuns om de afaceri printr-o fericită întâmplare. Şi singura. 

    E un roman tragic, trist, şi când poate ai vrea să râzi de ce spune Tevi ajungi să surâzi amar. Tevi lăptarul, unul dintre cele mai puternice personaje create de Şalom Alehem, amestec de fatalism şi credinţă autentică, înţelepciune nativă şi dragoste, e un om pândit mereu de ghinion. Dar ghinion pe care îl primeşte şi îl acceptă, după cum spune adesea, fără nici o lacrimă, deşi totul se rupe în el. Dar Tevi lăptarul nu e femeie, tot după spusele sale. Suferă, acceptă, inventează un citat din cărţile sale sfinte pe care nu le-a văzut nimeni, şi merge mai departe. Văzând totul, mereu, ca voia divină. Ceea ce îl face, în lumea sărăcăcioasă şi tristă în care trăieşte, unul dintre puţinii învingători. O carte ce aşteaptă o nouă ediţie de prea multă vreme. 

Foto: okazii.ro

RAO nu îşi plăteşte traducătorii?

LE (7 martie 2012) - Laura Frunză a anunţat pe blogul ei că editura RAO a semnat contractele mai vechi şi i-a virat toţi banii. Totul s-a rezolvat mai repede decât m-aş fi aşteptat, mă bucur că nu s-a ajuns iar la procese şi bani aruncaţi. Deci se poate, păcat că se poate doar după scandal. Mi-ar plăcea să cred că toată povestea iniţială a fost doar un accident, o problemă de comunicare, o practică la care se va renunţa.      

 După cum povesteşte pe blogul ei, Laura Frunză a colaborat din 2006 cu editura RAO, traducând până acum peste 20 de cărţi pentru ei. Inclusiv seria Amurg şi vreo două Nicholas Sparks, care sunt cărţi vandabile, chiar de succes, oricât nu m-ar interesa pe mine. Şi dacă lucrezi câţiva ani cu aceeaşi editură şi ajungi să traduci pentru ei titluri din care chiar se câştigă bani, începi să capeţi, din păcate, încredere. Dacă iniţial a fost o ”colaborare frumoasă”, chiar dacă editura mai întârzia cu plăţile, din 2009 au început şi problemele. Termenele de predare au devenit tot mai scurte, pretenţiile editurii tot mai mari, iar banii... tot mai rari. Spre deloc. Plus comunicare defectuoasă, mailuri la care cei de la RAO nu mai răspundeau, explicaţii privind criza pe piaţa de carte, problemele cu furnizorii, eventual ceva promisiuni. Neonorate. Stilul clasic de nerespectare a contractului, în speranţa că traducătorul nu va începe să facă scandal sau să te dea în judecată. 

    În acest moment Laura Frunză are de recuperat de la RAO suma de 4500 de lei, ceea ce, sincer să fiu, nu mi se pare tocmai puţin. Mai ales că e vorba de destule cărţi, unele apărute pe piaţă deja, la care a muncit, după cum spune, sute de ore. Până la urmă a ajuns în instanţă, unde acţiunea i-a fost respinsă (din ce înţeleg ca diletant ar fi fost un viciu de procedură). Presupun că se mai poate face altceva, legal, dar e uluitor că s-a ajuns aici. 

Din comentariile de pe blogul ei înţeleg că nu este vorba de un caz izolat, ci de un modus operandi pentru editura RAO, una dintre cele mai importante şi cunoscute din România. Sunt destui cei care se plâng că au păţit la fel, că au primit în cel mai bun caz doar o parte din bani, şi asta după insistenţe umilitoare şi presiuni, majoritari fiind însă cei care nu au mai văzut nici un leu. Muncă voluntară, pe altarul editorial al RAO. Unii i-au dat în judecată, au câştigat, şi acum aşteaptă să îşi recupereze banii. Alţii tot mai insistă, dar se pare că în zadar. Siderant este că nu vorbim de vreo editură măruntă, de scară de bloc, de vreo firmă făcută la repezeală şi dând câteva tunuri, în speranţa că se va îmbogăţi. Să nu uit, poveştile cu sprijinirea culturii, lupta pentru demnitatea cititorului şi magia cărţii, să recâştigăm tineretul pentru carte... Păi îţi vine în minte un titlu de album clasic Sex Pistols - Nevermind the Bollocks. E o afacere, până la urmă. Dar genul de afacere în care te-ai aştepta, dincolo de reclamă şi discursurile avântate, să ai parte de respect şi seriozitate. O afacere în care te-ai aştepta să se şi respecte un contract. 

Povestea a stârnit ceva vâlvă pe online, mai ales pe blogurile de cărţi, şi s-a propus chiar un boicot al titlurilor RAO. Nu ştiu cât va funcţiona asta, sincer să fiu. Ca imagine, editura a ieşit deja destul de şifonată, şi dacă mai iese şi în presa tradiţională va fi destul de interesant cum îşi va repara ”firma”. E un caz în care publicitatea negativă nu mai poate fi privită ca ”oricum, e reclamă”. Mă repet, pentru mine e uluitor că e vorba de o editură de prestigiu, cu o istorie în spate şi nenumărate titluri de calibru, alături de cele comerciale (având şi acestea publicul lor). 

     Vorbim de RAO. O editură pentru care, fără să fie neapărat preferata mea, aveam până acum, cu naivitatea-mi caracteristică, admiraţie. Am destule cărţi de la ei, mai ales din seria de Opere XX, şi chiar dacă erau ceva mai scumpe arată bine, traducerile sunt foarte bune sau chiar excelente, prezentare grafică de invidiat chiar în cazul celor broşate. 

O mică precizare. Mică, dar importantă. Nu am lucrat niciodată ca traducător, şi din ce am citit zilele acestea mă bucur că nu m-a tentat experienţa. Nici în vreo editură. Nu am luat ţeapă de la RAO sau de la alta. Din 2009 şi până la sfârşitul anului trecut am lucrat însă ca librar, atât pe online cât şi în librărie fizică, plus ce am mai aflat în tot acest timp de la unul şi altul. În definitiv piaţa de carte nu e tocmai o societate secretă, nu e o sectă criptică, fatalmente ajungi să mai afli de bune şi de rele despre o editură sau alta, despre un autor sau altul, etc. 

     Dacă ar fi fost doar RAO, era o excepţie şocantă într-o lume în care se respectă la virgulă un contract şi toată lumea e mulţumită. Din păcate RAO nu este singura editură care procedează aşa. Stilul acesta, grobian şi cu parfum de escrocherie, face paşi repezi spre tradiţie. N-am păţit-o eu, au păţit-o alţii, unul dintre ei chiar un prieten apropiat. Aş putea da nume, dar nu contează nominalizarea, cât principiul. Sunt destui cei care merg pe principiul ”traducătorul=sclavul nostru, dă-l în pisici, să se bucure că i-am dat voie să traducă pentru noi”. Şi chiar dacă nu se spune direct asta, modul în care este tratat traducătorul este exact acesta. Prost plătit, cu termene de predare destul de greu de respectat dacă vrei să faci treabă bună, primind banii cu ţârâita sau deloc. Ceea ce e ruşinos din partea editurilor. Şi trist pentru cei care chiar muncesc la o tălmăcire cu pasiunea cititorului. 

Pe cine vor zeii să-l piardă, se pare că nu-l mai fac profesor, ci traducător. 

Magic the Gathering - experienţa unui amator

Mereu e vorba de un prieten

Am jucat destul de mult timp Magic the Gathering. Nu ca profesionist, chiar nu am jucat niciodată în competiţiile din Bucureşti, şi nici măcar nu am avut cărţile mele. Aşa cum s-a întâmplat şi cu boardgame-urile (noua pasiune) am un bun prieten care îşi descoperă periodic un nou hobby, şi ne contaminează pe toţi. A jucat şi încă mai joacă la locale şi naţionale, a şi câştigat ceva pe acolo, era la curent cu tot ce mişca atunci când vine vorba de MTG. Până şi id-ul de yahoo era legat de Magic. Pasiune. Maniacală.

Are şi acum mii de cărţi, ordonate în cutii şi în bibliorafturi cu pagini speciale, face schimburi, vinde şi cumpără cărţi, stă pe site-urile de profil şi ne anunţă ce cărţi se mai joacă, ce deck-uri nu, care sunt schimbările aduse de o nouă extensie şi de ce preferă un mono-black în faţa altor deck-uri. Ca orice artă, cum se va vedea mai jos, dobândisem un jargon specific, după cum se poate vedea mai jos, pe care îl mai folosim şi acum. Ce e mana burn? Când să dai un counter, ce e un mulligan, de ce goblinii pot câştiga în faţa elfilor, cât de dorit e un mono-blue control sau de ce sunt cărţi de magic, din prima ediţie, care costă mai mult decât o maşină bună. Un cartonaş colorat. Evaluat la mii de dolari. Un Black Lotus, în stare perfectă, s-a vândut în 2005 cu 20.000 de dolari. Douăzeci de mii. Cred ca pot să-l trezesc la patru dimineaţa şi o să-mi recite caracteristicile şi povestea de pe cărţile preferate. Sună criptic, până te prinde microbul. 

El ne aducea deck-uri gata făcute, jucam improvizaţii de draft, puneam sute de cărţi pe masă şi ne construiam cele mai aberante şi nefuncţionale deck-uri. Tapam land-uri, imprintam, făceam combouri, damage-uri şi tot restul. Şi când patru-cinci oameni se strâng în jurul unei mese, cu ţigările şi berea, duelându-se în cartonaşe viu colorate şi ajungând să se înjure pentru un counter care ţi-a făcut făcut inutil spell-ul pe care te bazai sau un bury care îţi curăţă armata de monştrii... Camera micuţă şi de prieteni plină a lui Pittiş avea o interpretare proprie nouă. Undeva, înlăuntrul nostru, sălăşluieşte şi domină vremelnic esenţa de geek. Nu pot spune că nu mi-e dor. 

Totul a început cu Shandalar

Dar totul a început de la Shandalar. Versiunea pe PC a Magic-ului, apărută cu vreo 15 ani în urmă, dacă nu şi mai mult. Iniţial ne uitam la joc absolut blocaţi. Aveai un vrăjitor, cu care te plimbai pe hartă, te întâlneai cu oponenţi, te duelai cu ei în cărţi de joc şi pierdeam invariabil, ajungeam în donjoane şi oraşele de unde puteai să cumperi cărţi. A durat ceva, mai ales că pe atunci nu prea aveai acces la internet, până să facem rost de reguli şi să începem să ne prindem ce şi cum. A fost unul dintre jocurile care mi-au mâncat timp extrem de util pentru alte ocupaţiuni mai lucrative, şi parţial o sesiune la care n-am mai ajuns. Mai deloc. Ne-am dat seama mai târziu că folosea cărţi din seturi care nu se mai găseau de multă vreme sau erau imposibil de scumpe, gen Antiquity, Arabian Nights sau Astral, baza fiind Ediţia a Patra. Termeni magici şi obscuri atunci. Puteai să joci draft, puteai să joci aventura din Shandalar, aveai şi dueluri parcă. Era un joc foarte bun, şi o mişcare mai mult decât inspirată de promovare. Cine ştie câţi alţi inocenţi vor fi fost atraşi în capcana Magic-ului din cauza unui Shandalar piratat. La un moment dat se găsea la liber pe site-urile de abandonware. Şi noi tot jucam, şi jucam, şi jucam. Şi trecea vremea. 

Până când prietenul de care spun şi-a dat seama că Shandalar e un fel de experienţă erotică virtuală. Oricât de profesionist ar fi realizat, nu se compară cu senzaţia de a juca Magic adevărat, cu cărţi. Cu multe cărţi. Mult mai multe decât avea Shandalar, cu tot cu extensii. Două la număr. A cochetat cu ideea de a lua imaginile cărţilor de pe internet, printat şi plastifiat, ceea ce ne-ar fi permis să facem deck-uri de mii de dolari. Nu îl cunoaşteţi. Când are o idee, atunci nimic nu îi stă în cale, devine un fel de maniac religios decis să obţină ce vrea.

Şi prin 2000 (parcă) a reuşit să găsească pe cineva care aducea în România deck-uri de Magic. Preţurile erau mari, dar dragostea cere sacrificii. Aşa că am jucat prima oară la mine Magic the Gathering cu cărţi adevărate. Aveam un deck de alb, cu cavaleri şi îngeri, unul albastru-verde, cu elefanţi, viermi, elfi şi vrăji, parcă şi ceva pe negru, care distrugea tot. La mine, pentru că aici era un fel de Cheers, unde venea toată lumea să se simtă bine. Acum îmi pare rău că n-am pus o taxă de intrare. Sau un abonament lunar. Şi, privind retrospectiv, că nu am fost mai selectiv în alegerea clienţilor admişi. 

MTG foarte pe scurt. Cum era atunci. 

E posibil ca regulile să se mai fi schimbat. De fapt, e aproape sigur. Plus că mă bazez pe amintiri şi nu pe wikipedia. Aşa că nu este un regulament clasic şi foarte sigur, mai mult o rememorare. Fiţi aşadar mizericordioşi. Regulile MTG sunt ca gramatica engleză: uşoare înainte de a fi grele. Fiecare jucător avea 20 de puncte de viaţă şi un pachet de 40-60 de cărţi. Uneori mai multe, dar deja distrugeai sinergia deck-ului. Trebuia să reduci viaţa adversarului la 0 sau să îl laşi fără cărţi. De regulă prima. Cum făceai asta?

Existau cinci culori. Alb (benefic, multe vrăji de vindecare, îngeri, cavaleri, protecţii la alte culori, distrugerea unui anumit tip de cărţi) ; Albastru (mult timp culoarea mea preferată, creaturi de apă şi de aer, majoritatea monstruoase, protecţii de tot felul, capacitatea de bloca vrăjile adversarului, vrăji prin care îi furai creaturile sau vrăjile) ; Verde (elfi şi alte fiinţe fantastice din păduri pe măsură de imaginare, creaturi pe care le puteai umfla până deveneau de neoprit, vrăji de regenerare, tot felul de insecte şi gângănii) ; Roşu (altă culoare cu care îmi plăcea să joc, mult damage pe roşu, aveai goblini şi creaturi de foc, dragoni, îl atacai direct pe celălalt cu mingi de foc, trăznete, ploi de foc şi multe alte surprize ce necesită protecţie ignifugă) ; Negru (zombie, vampiri, undeazi, vrăji care ucideau direct alte creaturi, le furau din viaţă, aduceau din afara jocului alte fiinţe demonice, o culoare care distrugea tot). Mai erau şi artefacte, dar pe atunci erau puţine creaturi de această culoare, majoritatea erau echipamente cu care îţi făceai armata mai puternică. 

La început fiecare trăgea din deck-ul pus cu faţa în jos şapte cărţi. Sau opt? Nu mai ştiu exact. Sunt două categorii de cărţi. Land-urile (cele de bază corespunzătoare culorilor - câmpie, mlaştină, munte, apă, pădure - şi cele speciale, multe dintre ele artefacturi) şi vrăjile. Land-urile produc mana din joc, energia de care ai nevoie pentru a face o vrajă şi a-i produce adversarului durere. Cât mai multă durere. Eventual şi suferinţă. Puneai un land pe tură, în anumite condiţii două. Se regenerează la începutul fiecărei ture. Fiecare produce una sau mai multe unităţi de mana. Ai mana suficientă, poţi să castezi un spell. Adică aduci în joc o creatură sau mai multe, faci counter la vraja adversarului, îl ataci direct, îi furi o carte din joc sau îl forţezi să discardeze cărţi din mână, îi răneşti sau distrugi creaturile deja puse în joc. Cărţile folosite sau scoase din joc se duc de regulă în graveyard, de unde mai pot fi aduse, uneori, cu alte spell-uri. Vrei să castezi un spell de două mana albastre, una de oricare? Îţi trebuie să ai pe masă două insule sau echivalente şi o mana de oricare. Le tapezi, adică le întorci, şi faci vraja. Nu ai suficientă mana - una din marile probleme dacă ai un deck de ageamiu - stai şi fumezi şi baţi din buze, uitându-te siderat cum eşti călcat în picioare. Şi tot aşa. Până la final. Recitind scurta-mi expunere, îmi dau seama că e ca şi când ai spune despre Shakespeare că a scris piese de teatru şi ocazional sonete. Şi atât.

Pentru că fascinantă era tocmai diversitatea posibilă. Există mii de cărţi, cel puţin teoretic. Se pot face, respectând regulile în vigoare, x combinaţii (aritmetica a fost mereu pentru mine un teritoriu duşmănos şi obscur) în tot atâtea deck-uri. Şi chiar dacă, respectând toate trucurile şi regulile, faci un deck teoretic imbatabil, mereu se va găsi un altul care, cu puţin noroc sau multă pricepere, să te strivească. Sec. Şi umilitor. Chiar mă mir că nici o partidă de MTG între noi nu s-a sfârşit cu scaune în cap, chit că expresiile folosite nu erau tocmai stilate, duioase şi academice, mai mult foclorice şi religioase, suprapunându-se un erotism frust şi direct, cu elemente de necrofilie. Şi ce bine te simţeai când, cu un punct sau două de viaţă rămase, reuşeai să câştige cu o combinaţie insolită. Gustul victoriei la Magic - priceless.

În loc de concluzie

Aş mai juca azi MTG, eu, om serios şi cu famelie relativ mare? Cam da. Mai joc din când în când, cu acelaşi prieten, chit că acum preferăm boardgame-urile, şi nici nu mai avem timpul liber de atunci. Am pierdut contactul cu ce s-a mai schimbat, norocul meu fiind prietenul care şi-a păstrat interesul, şi uneori mai aduce câteva deck-uri şi mai jucăm un Magic. Şi parcă am din nou 20 de ani.

PS: cine vrea să joace, cumpere sau să afle mai multe despre Magic - GamesStop.ro. Acolo unde mai jucăm, din când în când, câte un boardgame.

Foto: http://www.draftmagic.com, http://www.vagos.es, http://www.wizards.com, http://www.boardgames-blog.ro, http://www.examiner.com, http://shopofmagic.com, http://draftbetter.com, http://aspergersathome.com

O poveste despre extrema dreaptă

      Când eram student aveam un foarte bun prieten. Cred chiar că pentru acei ani el a fost cel mai bun prieten. Cu care mi-am petrecut cea mai bună parte a acelor patru ani, până la punctul în care familiile ne bănuiau că vom fi având relaţii contra-naturii. Era şi singurul om cu care mergeam după cărţi. Azi nu mai ştiu nimic despre el, chit că ne-am întâlnit anul trecut. Ne-am dat repede seama că nu mai avem ce să ne spunem. El vorbea de maşina lui şi de apartamentul pe care l-a cumpărat, despre cluburi şi cât de fun este să fii fashion. Eu făcusem o pauză de la tras mâţa de coadă - şi a dracu felină încă posedă un apendice mutant de lung - şi pendulam între servicii, evitat oamenii cărora le datoram bani şi căutat fonduri pentru tabac - şi nu mai găseam la el nimic din ce era atunci. Presupun că nici el. Dar atunci era, cum spuneam, cel mai bun prieten, şi cu puţini oameni am putut să vorbesc aşa cum am făcut-o cu el. Chit că uneori dialogurile noastre frizau atmosfera Beavis and Butthead. 

     Dar atunci eram tineri, eram prin anul doi sau trei, ne tunsesem pletele de roacheri şi reuşeam destul de rar să ajungem la facultate. Oricum, facultate particulară, şi erau atât de multe alte lucruri de făcut. Puteai să mergi prin anticariate şi librării, puteai să mergi în cârciumi lăturalnice şi să bei o bere alături de interlopi de duzină sau muncitori ebriebeţi, puteai să mergi la Antipa sau la Muzeul de Istorie sau la BCU (niciodată nu cred că o să mai citesc aşa ca în acei ani) sau prin parcuri. Sau puteai să hoinăreşti, indiferent de viscol sau caniculă, prin acest splendid, acest blestemat Bucureşti - să calchiem cioranian - şi să-ţi cunoşti oraşul mai bine decât un istoric specializat. Au fost ani frumoşi. Şi erau frumoşi, liberi şi nesfârşiţi (liberi eram şi noi) până când venea sesiunea. Iar genitorii, care plăteau facultatea respectivă, crezând că se va şi alege ceva de noi, aveau pretenţia să şi terminăm şcoala în timpul regulamentar. Aşa că atunci mai apăream şi noi pe la cursuri. Mă mir că nimeream măcar clădirea. Sporadic, ca nişte exploratori ajunşi undeva într-un trib pierdut în junglă, care îi priveşte cu suspiciune, a cărui limbă nu o înţelegi, ale cărui tradiţii îţi par cumplit de stranii. Nu eram primiţi ca marii zei albi. Dar cumva am reuşit să termin facultatea. Ceea ce înseamnă că pe atunci îngeraşul meu păzitor încă nu-şi dăduse demisia, excedat de lenea mea în legătură de siamez cu nesimţirea. 

     Aveam un curs, prin anul doi sau trei (undeva pe acolo) cu un critic de artă, politolog, istoric, etc. Numele nu contează, cursul era foarte fain, tipul era genul de domn sarcastic, doar că nu prea ajungeam. Era pe la vreo patru, miercurea sau joia, şi la ora aia deja ne jucam Might and Magic sau Diablo sau Jagged Alliance sau Fallout sau leneveam prin Regie. Omul era un spectacol fascinant, mai ales pentru puşti ca noi, preda mai puţin şi te obliga să gândeşti mai mult. Poate încerca să-l imite pe Nae Ionescu, deşi convingerile sale politice şi simpatiile erau în direcţie opusă. Până când, furios de lipsa noastră de interes, a anunţat că examenul va fi greu. Foarte greu. Ţinând cont că nu ne văzuse prea mult, pentru noi era imposibil. Şi examenul, oral, avea să fie bazat pe un referat. Referat asupra unei cărţi, de un autor român, din domeniile politologie, istorie, filosofie sau eseistică. Şi nu îl citiţi pur şi simplu, doamnelor şi domnilor, discutăm despre el. Discutăm - rânjet sadic - în detaliu. Şi la plecare - în definitiv nu toată lumea trebuie să termine facultatea. 

     Leşinuri, emoţii, colege care se apucaseră brusc de Blaga sau Negulescu, evitând tot ce era compromis, la dreapta sau la stânga eşichierului, să nu se supere dom profesor. Cărţi serioase, pe linie, cât mai curate ideologic. Nae Ionescu? Anticristu, maică. Nici Cioran nu e bine, că nu-i place, Noica e greu, să luăm Vianu? În fine, trăiri care ne erau străine. Riscăm să mergem? Mergem, măcar ne distrăm, chit că ne pică. Ce alegi? Eu, după îndelungi deliberări, fac frumos un referat despre ”Pentru legionari”, mai ales că eram binişor familiarizat cu subiectul (dar despre aceasta, cu altă ocazie). Note de subsol, citate, ieşise ceva frumos şi destul de ”curăţel” dpv corectitudine politică. Informaţie macră, interpretări cuminţi şi docte, trimiteri, bibliografie. Măcar să-l enervez, mai ales că era destul de simpatiu când venea vorba de masonerie (dacă ştiam atunci de ce) şi poate dă un 5. Colegul menţionat mai sus era templul tăcerii. Tu ce faci? Nu-ţi spun. Vrei tu Pentru legionari? Nu, mă, lasă că mă descurc. Cum te descurci? Lasă, mă, că îi dau de cap. 

     Examen, drame personale, preferata lui iese plângând cu nota şapte. Din şapte oameni intraţi au picat patru. Bă, ne-am curlafript, mai stăm sau plecăm. Îmi vine rândul, intru în sală, omul extrem de furios, nu se poate, nu învăţaţi nimic, nu ştiţi nimic, nu sunteţi studenţi, la muncă, paraziţi ordinari, sictir, pseudo-intelectualilor. Nu chiar aşa, dar gesturile erau elocvente. V-am văzut pe la curs, ne cunoaştem? Domnu....? Nu, să vedeţi, dom profesor, miau hau, eu nu putut, nu ştiut... Mda, ce carte aţi ales. Pentru legionari, pierit, vocea şoaptă. Ceeeee? şi atinge nişte înalte ameninţative. Pentru legionari. Hmmm, mă rog. Şi încep să pledez în faţa instanţei, parcă eram eroul din Domnul Vucea în pasajul cu ciuma lui Caragea. Şi să vedeţi, Codreanu, LANC, Mănăstirea Dealu, educaţie militară, Stelescu, Dealu Spirii, rebeliunea, Moţa, Marin, etc, etc. După vreo zece minute de turuială mă taie şi începe dansul. Că de ce aţi ales subiectul, că de ce tineretul e atras de fascism şi antisemitism (în treacăt fie spus, eu am ceva mai mult sânge ovreiesc) , că democraţia, etc. Se aprinsese de puteam să jur că rânduri-rânduri de cămăşi verzi dau asaltul asupra facultăţii. De cădem cu toţi, izbiţi în frunte, mi-e dragă moartea pentru Căpitan. Domnu, ia spune matale, da sincer? Ai simpatii? Şi mai aprinde o ţigară, de-mi ploua în gură. Măcar să mă distrez. Şi unde nu încep o pledoarie pro-Garda de Fier de mă puneau direct deputat, numai să nu fi luat locul lui Stelescu. Argumente, citate, sofisme, pe vremea aia aveam inconştienţa juneţii şi experienţa lecturilor insuficient digerate. Jucam ca un mare cartofor la risc, poate mă crede fanatic şi îmi dă un cinci de frică. Omul ridică tonul, eu la fel, începem să ne certăm direct, se auzea afară o coloană sonoră de Cartoon Network pe fastforward, zburau argumentele ca ciorile iarna, meci de tenis verbal. Ne calmăm, asta este, am picat. Îmi ţine zece minute de morală, nu e bine, fascismul, crimele, democraţia, sunteţi tânăr, nu înţelegeţi, veniţi la biserica noastră. Ceva de gen. Dar apreciez că vă susţineţi punctul de vedere, stăpâniţi subiectul, chiar dacă eu nu sunt de acord. Vă dau un nouă, dacă aveaţi prezenţă luaţi zece. Sunteţi liber. 

     Ies, deshidratat şi tremurând, mă sprijin de calorifer, aprind un Winchester necartonat. Parcă am scăpat de la moarte. Intră şi bunul meu prieten. După un minut urlet sălbatic dinăuntru, o tiradă de alte două minute din care nu se înţelege mai nimic, iese la fel de nedumerit şi inocent pe cât intrase. Ce-ai facut, ma, i-ai dat în cap? Nu. Voce albă, ternă. Cât ţi-a dat? Nouă. Stupoare ca în filmele lui de Funes. Ce ţi-a zis, mă?

     Se adună. Am intrat, am zis bună ziua, l-am văzut că era nervos, tot mototolea pachetul de ţigări. Incredibil, tinerii studenţi de astăzi, legionari, crime, fascişti, incredibil. Pe dumneavoastră nu prea v-am văzut la curs? Mda, să vedeţi... Ce să mai văd, domne, ce să mai văd? Şi pe urmă m-a întrebat despre ce am făcut referatul, i-am spus, a început să urle, mi-a dat nouă şi m-a dat afară. Nici n-am apucat să-i spun ceva. 

     Pauză. Şi despre ce ai făcut referatul de a explodat omul?

     Se uită la mine, şi afară e vară, totul e frumos şi pur ca în Bogza, şi una dintre colege are un decolteu angajant şi un parfum pe măsură. Noi avem 20 de ani şi viitoarele înfrângeri sunt departe. Şi prietenul îmi răspunde, ardeleneşte de molcom. 

Adolf Hitler. Mein Kampf.  

Peterson - Irish Whiskey

Tutun : burley, kentucky, virginia

Aspect tutun : ribbon, destul de întunecat

Aroma : whiskey, cu ceva note de fructe confiate

Tărie : ridicată

WAF : mediu

Prezentare : cutie 50 de grame

Un alt tabac de la Peterson pe care nu l-am încercat până acum, şi pe care l-am cumpărat mai mult la recomandarea lui Zudo. Chiar dacă vremea de afară şi dispoziţia interioară mă predispuneau mai curând la un aromatic, cu arome intense de patiserie prea arar transpuse în fumată, m-am decis să încerc altceva. Şi după un start mai dificil şi câteva pipe pot spune ca Irish Whiskey a fost o plăcută surpriză şi s-ar putea să devină un tutun la care voi mai reveni. 

Amestec, din ce scrie pe cutie, de tabacuri din Africa, Brazilia, India şi Italia, este un mixaj întunecat şi lucios de burley, kentucky şi virginia. Tăietură ribbon, surprinzător de umed în cutie. Mirosul după ce îl deschizi prima oară este destul de puternic, de alcool, dar şi cu ceva note fructate, mai curând de fructe uscate, suficient de vagi pentru a nu fi deranjante. Pus direct în pipă va avea mereu probleme de ardere din cauza umezelii, aşa că o aerisire ceva mai îndelungată este nu doar recomandată, cât necesară. Aerisit măcar o oră se aprinde repede şi arde relativ constant până spre final. E adevărat că de fiecare dată am avut grijă să nu-l forjez (măcar am mai învăţat din greşeli), aşa că nu am avut probleme de condens, iar pipa nu s-a încins.

Irish Whiskey este un tutun cu care trebuie să te obişnuieşti, mai ales dacă te aştepţi la o mixtură din aria english sau la un aromatic clasic, suplimentat de note de whiskey. Gustul iniţial este de tutun natural, simţindu-se bine burley-ul şi unele note de kentucky puţin picant şi acid, peste ele suprapunându-se aroma de whiskey. Mai mult, în gură chiar îţi rămâne un gust ce aminteşte foarte bine de aburul plăcut al unui whiskey băut lent, relaxat. Nu sunt un cunoscător în domeniu, cel mult un pasionat diletant, aşa că merg pe mână producătorului şi sunt de acord că ar fi un whiskey irlandez clasic. Până la proba contrarie. Această îmbinare de tutunuri şi alcool bine lucrat se menţine până dincolo de jumătatea fumatei, abia la sfârşit, din păcate, apare acea uşoară amăreală şi un uşor gust de cenuşă, pe care l-am mai întâlnit şi la alte tutunuri. Mirosul în cameră este destul de plăcut, nu foarte persistent. 

E un tabac bun, aflat la graniţa dintre tutunurile uşor aromatizate şi englezeşti, genul de mixtură care merge atunci când chiar nu ştii ce să încerci. Este şi a doua oară când un tutun cu aromă de whiskey chiar oferă ceea ce promite, primul fiind un Islay Mixture mai vechi, pe care încă nu l-am uitat. Arde bine, fără probleme, are însă o doză de vitamina N destul de serioasă, care s-ar putea să dea uşoare ameţeli la o doză prea mare. Nu e un tutun de toată ziua, dar e o alternativă interesantă şi recomandată. 

Foto: tobaccoshop.ro

Catan: Cities & Knights

În ciuda popularităţii sale (sau poate tocmai de aceea) prima oară când am jucat Catan - originalul, fără extensii - nu am fost prea încântat. Chiar plictisit în bună măsură. E adevărat că a fost primul boardgame pe care îl încercam, excepţie făcând Monopoly sau predecembristele Bunul Gospodar, Dacii şi romanii sau Turism (ar merita să nu fie uitate, măcar pentru că erau cam singurele disponibile şi nu foarte scumpe). La fel de adevărat e că nu aveam dispoziţia necesară pentru un joc bazat în principal pe comerţ şi dezvoltare economică, fără conflicte şi cu un mod de a calcula scorul final ce mi s-a părut dificil. Uneori e bine să bei mai puţin când vrei să încerci un joc nou. 

Am reluat recent Catan, de această dată cu extensia Cities & Knights, care aduce destul de multe schimbări în mecanica jocului. Şi de această dată m-a prins, mi-a plăcut neaşteptat de mult, şi l-aş pune pe locul doi în micul top al boardgame-urilor încercate, după Elder Sign. Elder Sign, pe care l-am jucat singur de 16 ori în trei zile, inclusiv câteva partide cu băieţii, foarte încântaţi că ne luptăm cu Nub-Shigurath sau Azatoth. Nu ştiu cât de indicat e pentru dezvoltarea lor ulterioară, dar urmează să aflu. Dar divaghez. 

Prezentare: impresionează în primul rând prin aspect, chiar dacă simplu, fără grafica extravagantă a altor jocuri, mai curând funcţional şi clar. Hartă hexagonală, compusă din mai multe zone, fiecare furnizând un anume tip de resurse. Carton gros, solid, jetoane (cavaleri), drumuri, aşezări şi castele din lemn alb, nevopsit, trei zaruri (unul special, două clasice), un pion pentru hoţ, unul pentru negustor, jetoane din carton care indică numărul hexagoanelor, ziduri pentru castele, setul de cărţi de progres, de patru culori, cu o grafică ce reduce la liniile esenţiale taroturile italiene renascentiste, carneţelele pentru upgradarea castelului, cărţile de resurse. Şi altele. O eleganţă simplă şi impresia că nu e un joc fragil, ci unul care va rezista în timp. Frumos şi simplu. 

Mecanica jocului: foarte pe scurt, Catan se bazează pe exploatarea resurselor, comerţ şi dezvoltare, prea puţin pe conflict. M-a dus cu gândul la Settlers 2, pentru cine a prins jocul, cândva. Harta este împărţită în mai multe hexagoane, ce alcătuiesc insula Catan, şi furnizează fiecare un anumit tip de resurse - oi, grâne, lemn, cărămizi, fier, sper ca n-am uitat ceva. La start fiecare jucător îşi poziţionează o aşezare şi un castel la intersecţia unor hexagoane, şi poate primi la fiecare tură resursele căsuţelor adiacente. Una pentru aşezare, două pentru castel. Ideea (pe care am ignorat-o, şi m-am trezit fără fier) este să ai acces la toate resursele de la bun început. Eu n-am ştiu, şi m-a costat. 

Fiecare hexagon primeşte un jeton cu un număr, iar la fiecare aruncare a celor trei zaruri se adună suma zarurilor cu puncte. Şase cu trei egal nouă, iar fiecare jucător cu o aşezare adiacentă la zona cu numărul nouă va primi un număr de resurse. Al treilea zar, cel special, introduce în joc evenimente speciale (barbari, negustor, hoţ) sau îţi permite să primeşti bonusuri sau alte resurse. Se pot construi noi aşezări, cu condiţia ca ele să fie legate de drumuri şi să se găsească la minim două drumuri distanţă. 

Dacă îţi lipseşte o resursă poţi cumpăra direct de la bancă (rata standard este de patru resurse pentru una sau pentru una dintre mărfuri) sau poţi negocia cu ceilalţi jucători. Aceasta e o parte esenţială în Catan, pentru că nimeni nu ştie exact ce resurse are celălalt, şi poţi, vrând să te dezvolţi, să îl ajuţi pe celălalt să câştige jocul. Aşa cum mi s-a întâmplat mie, tocmai când eram fericit că mi-am construit catedrala. Cam aşa înveţi. Scorul se calculează în funcţie de numărul şi nivelul aşezărilor, cu plusuri pentru cel mai lung drum, înfrângerea barbarilor, ş.a. 

Extensia a introdus mai multe schimbări în vechiul Catan. Apar mărfurile - hârtie, bani, mătase - produse dacă ai un castel lângă anumite hexagoane sau dacă le cumperi de la bancă. Mărfurile sunt folosite pentru upgrade-urile făcute în cetate, în trei domenii (social, religios, militar) ingenios prezentate sub forma unui carneţel cu spiră, gen calendar, cu foile din carton separate în trei. Fiecare upgrade, indiferent de domeniu, îţi aduce beneficii diverse, chiar dacă este destul de costisitor, şi îţi permite să tragi din cărţile de progres. Care îţi aduc resurse, îţi permit să iei resurse de la oponenţi, să foloseşti hoţul sau negustorul, să blochezi acţiunile celorlalţi, să pui drumuri şi aşezări la preţ redus. 

Hoţul - poţi bloca un hexagon şi acesta nu mai produce resurse. Negustorul - oferă o rată mai bună de schimb pentru o resursă. Cavalerii sunt folosiţi pentru a opri invazia barbarilor sau, mai rar, în lupta cu ceilalţi jucători. 

Concluzie: ar trebui zilele acestea să primesc versiunea românească de Catan, să jucăm calm şi în familie. Catan: Cities & Knights mi-a plăcut neaşteptat de mult, chit că e mai greu să găseşti mereu încă doi-trei jucători. Excelent, uşor de jucat, dar tocmai simplitatea aparentă ascunde un sistem de joc foarte bine gândit. Recomandat.  

Partea şi mai bună este că destul de curând s-ar putea să testez un Arkham Horror. My precious... Din păcate al altcuiva, dar nu contează. 

Foto: http://boardgamegeek.com

Dino Buzzati - Marele portret

Deşi îmi place Buzzati, s-a întâmplat ca din ce s-a tradus la noi acest titlu să rămână la urmă, să tot fie amânat şi trecut ”pe săptămâna viitoare”, să piardă în faţa altor autori sau titluri. Până să citesc aceasta nuvelă sau micro-roman m-am simţit puţin vinovat, dar încep să cred că există o anumită prudenţă a subconştientului livresc, încercând să te ferească de dezamăgiri. Pentru că la final acest mare portret a fost o dezamăgire, şi poate nu mi-ar fi părut rău dacă nu era vorba de Dino Buzzati. Marele portret este departe de apăsarea enigmatică din Deşertul tătarilor, departe de umorul, stranietatea şi adesea drama din povestirile cuprinse în Monstrul Colombre, fără nici o legătură cu tragedia sufocantă a iubirii absurde din O dragoste, poate cel mai ”clasicist” titlu semnat de Buzzati. Mai mult m-a atras chiar începutul său ca romancier, cu Secretul pădurii bătrâne, în ciuda naivităţii şi a stângăciilor, mai ales că venea după supradoza de proză scurtă buzzatiană. Nu ştiu cum ar trebui decriptat acest Mare portret, ce pendulează între experiment ştiinţifico-fantastic şi pseudo-dramă, fără să fie nici una, nici alta.  

       Povestea m-a atras iniţial, şi am avut aşteptări mari. Un profesor bonom şi plinuţ, respectat în calitatea sa de titular al Catedrei de Electronică a unei universităţi dintr-un oraş nenumit, îndrăgostit şi de soţie, dar şi de munca sa, primeşte o misterioasă invitaţie din partea guvernului, personificat de această dată în Ministerul Apărării, cu acea aură de temut pentru un civil. Şi aici guvernului este forţa din spatele realităţii, nenumită şi invicibilă, apăsătoare atunci când te gândeşti că nu o poţi refuza. Profesorului Ermanno Ismani i se oferă o şansă nesperată: să lucreze preţ de doi ani pentru un proiect secret, despre care nimeni nu spune mai nimic, pentru un salariu de invidiat. Şi, esenţial pentru timidul Ismani, poate să îşi ia cu el şi soţia. Un paradis conjugal şi profesional plătit de guvern, şansa pentru Ismani de a se rupe de tot şi a-şi trăi departe de lumea dezlănţuită marile sale pasiuni. Acceptă, cum era de aşteptat, şi ajunge la o bază ultra-secretă, undeva în munţi, păzită în permanenţă, unde la început toţi refuză să îi dea prea multe detalii. Este o bombă atomică? Este o fabrică de arme devastatoare? Este o invenţie care va schimba lumea?

       În bună măsură ultima supoziţie este cea corectă. Şi totuşi invenţia secretă nu este departe de o armă devastatoare. Este un creier electronic, artificial, gigantic, un Metropolis care ocupă un ansamblu de clădiri, şi care ar trebui să fie replica cibernetică a unei inteligenţe umane. Cu temerile, speranţele, valorile şi chiar limbajul său. O inteligenţă rece - o, inocenţa ficţiunii speculative a anilor 60 - ce va deveni, dezvoltându-se, un demiurg. Şi cumplit de umană, deoarece inventatorul ei, Endriade, prototipul savantului nebun distrus de o mare iubire, a reconstruit în acest Număr Unu, cel mai important proiect secret al Ministerului Apărării, o replică a regretatei, uşuraticei şi capricioasei sale soţii, Laura. Amintind suspect de mult de Laide, prostituata copilăroasă şi crudă din O dragoste. O femeiuşcă frumoasă, superficială, cu nenumărate aventuri, dispreţuindu-şi soţul, pasionată doar de modă, maşini rapide şi acea feminitate devastatoare, în faţa căreia un om de ştiinţă genial se preface imediat într-un căţeluş. Laura, sau Numărul Unu, va ajunge repede să nu mai fie inteligenţa artificială perfectă, ci o esenţă feminină electronică, geloasă şi suferind în absenţa corpului, urând, şi ducând micuţa comunitate la o previzibilă catastrofă. O femeie dezlănţuită, captivă într-un micro-univers ce nici nu poate fi considerat trup, şi neavând nici măcar şansa unei elegante ieşiri din scenă prin suicid. O femeie prizonieră şi fără alternative. 

      Din păcate, în ciuda scenariului extrem de promiţător, prea puţin din acel Buzzati cu care eram familiarizat din celelalte titluri transpare aici. Cartea este fadă, parcă grăbită, superficială, şi eşuează în melodramă previzibilă. Simpla idee a unei inteligenţe feminine artificiale oferă enorm, mai ales ţinând cont de momentul în care a apărut Marele portret, şi totuşi... Tocmai personajul Laurei cibernetice mi-a părut un clişeu, celelalte simple umbre epice, un ansamblu şters. Prea şters. 

      Gândindu-mă la acel Dino Buzzati din povestirile sale, prozatorul inepuizabil ca teme, cu un stil decupat în linii aproape geometric de simple şi făcându-te să îi vezi adesea creaţiile ca sfere perfecte, dotat cu o doză enormă de auto-ironie, marcată de un zâmbet amărui, încep să cred că Marele portret a fost un pariu. Ceva de genul ”oare sunt suficient de cunoscut pentru a publica şi vinde o carte departe de ceea ce pot eu să scriu şi să gândesc? oare numele de Buzzati poate susţine o carte pe care chiar şi eu o văd ca pe o glumă?”. Şi eu glumesc, fireşte, dar Marele portret a fost o dezamăgire. Mi-am dorit mult, mult mai mult de la această carte. 

Alte recenzii: 

Ce am mai citit

Warhammer - Chaos in the Old World

Prima dată când un boardgame foarte bine cotat pe boardgamegeek.com nu m-a impresionat în exces. Sunt sigur că l-aş fi apreciat mai mult dacă eram familiarizat cu Mythos-ul Warhammer, dar e încă unul dintre lipsurile pe care promit să le corijez. Şi tot promit. Cei cu care l-am jucat, pasionaţi de Warhammer, au fost încântaţi de implementarea personajelor şi poveştii centrale în joc. Tot ce mai ştiam vag e că existaseră câteva jocuri pe PC, cu mulţi, mulţi ani în urmă, între care un strategy asemănător cu Panzer General şi care mi-a consumat ceva timp, dar nimic mai mult. Se joacă în 3-4 jucători, după numărul de facţiuni. Noi l-am jucat în trei, dar ceva mai greoi pentru că nu ştiam regulile decât vag. Presupun că experienţa aduce un plus de amuzament. Repet, poate că fiind pasionat de Warhammer vei găsi Chaos in the Old World un joc mult mai interesant.

Prezentare: surprinzător de frumos, cu o tablă de joc elegantă şi bine desenată, împărţită în regiuni din universul Warhammer, fiecare cu o anumită valoare (de la 1 la 5). Dar despre aceasta mai încolo. Un set de Chaos Cards, cu o grafică minimalistă şi foarte reuşită, cinci zaruri, peste 175 de tokene de diverse genuri şi valori, patru dials folosite pentru a marca avansarea în clasament, patru Power Sheet care îţi dau toate informaţiile de bază despre personajul ales, proprietăţile de bază, valoarea token-elor, atac, apărare, etc. Şi atracţia maximă, cel puţin pentru un neofit când vine vorba de Warhammer, 45 de miniaturi reprezentând cele patru ”rase” din joc, cei patru ”Gods of Chaos” - Knorne (cu care am şi jucat), Slaanesh, Nurgle şi Tzeentch. Fiecare cu slăbiciunile şi avantajele sale şi, cel mai important, alt stil de joc pentru a putea câştiga. Miniaturile sunt destul de mici, cred că ar arăta incredibil vopsite (au culoarea fiecărei ”tabere”) şi parcă arată cu totul altfel un joc în care foloseşti figurine în loc de cartonaşe. Un mare plus pentru aspectul general.

Reguli (un synopsis): la prima vedere haotice, în final o mecanică destul de simplă şi uşor de pus în practică după ce o înveţi. După ce îţi alegi un zeu al haosului primeşti un număr de figurine. Se pun pe tablă, una pe tură, având un cost de mana (fiecare facţiune are un număr de puncte de mana, ce se regenerează la începutul turei). Ai cultişti, care produc ruination (un fel de resursă), warriors (pentru atac) şi un zeu (cea mai puternică unitate). Poţi folosi Chaos Cards în fiecare tură, ce răstoarnă adesea o situaţie aparent bine definită. Exemplu: un teritoriu, două facţiuni cu unităţi care se pregătesc pentru battle, una dintre ele net inferioară. Aceasta poate folosi un Chaos Card ce suspendă lupta în acea zonă pentru o tură, poate aduce unităţi noi sau le poate muta pe ale adversarului. Doar un exemplu. Un teritoriu poate fi dominat, atunci când numărul tău de unităţi sau atacul total depăşeşc apărarea zonei. Sau poate fi corupt, când cultiştii adaugă un număr de tokens pe tură. Fiecare acţiune reuşită îţi adaugă un număr de puncte, cel care obţine primul 50 fiind câştigătorul. Ceea ce nu este deloc uşor. Există şi un număr de cărţi de upgrade, care aduc unităţilor şi zeului abilităţi noi, cruciale  mai târziu.

Mai poţi câştiga îndeplinind anumite sarcini specifice fiecărei facţiuni şi rotind aşa-numitele Threat Dials, în sensul acelor de ceas. La un anumit punct ajungi la final şi ai câştigat. Knorne, de exemplu, rotea dial-ul de fiecare dată când reuşea să ucidă unităţile adversarului. 

Concluzie: Chaos in the Old World a fost un boardgame interesant, destul de tensionat şi cu răsturnări de situaţie adesea spectaculoase, dar nu îl pot pune pe lista preferinţelor. E adevărat că sunt abia la început, dar nu m-a atras aşa cum m-aş fi aşteptat. Pe locul întâi râmăne Elder Sign, şi pe locul doi aş pune, surprinzător, Catan. Dar versiunea cu addon-ul de cavaleri. A fost oricum o experienţă, s-ar putea să mai încerc şi altceva din universul Warhammer dacă mai am ocazia. Să vedem. 

Poate fi cumpărat de la GamesStop.ro. Preţul - 230 lei.

Foto: http://boardgamegeek.com,