Rahan se intoarce

Nu am fost niciodata un fan al desenelor animate sau filmelor facute dupa benzi desenate, exceptia notabila fiind Testoasele Ninja (atat desenele cat si filmele. Stiu, sunt infantil. Si imi place). Ceva important se pierde de fiecare data, ceva moare, ceva se stinge, nu mai ai sentimentul unic din fata unui album de benzi desenate. Tot de pe HotNews aflu ca Rahan, nume care s-ar putea sa fie total necunoscut generatiilor post-decembriste, va reveni ca desen animat la televiziunea franceza. Iar pe Rahan.org aflu ca, in pofida a ceea ce se spunea, continua sa apara noi albume Rahan, cu aventuri inedite, dupa ce aventurile vechi au fost republicate intr-un set de lux, de vreo 30 si ceva de volume splendide, la un pret destul de piparat. Cel putin pentru mine.

Sunt multe de spus despre Rahan si prin extensie despre Pif. Am crescut cu Pif, desi nu imi aduc aminte exact de unde am primit primele reviste (e vorba aici de Pif Gadget, revista, nu de Pif si Journal de Pif, imprimate pe hartie de ziar, format mare). Sau, cum le spuneau "cunoscatorii", seria noua. Sigur cateva exemplare am primit de la un vecin plecat ulterior din tara, imi aduc aminte, oarecum proustian, cum le rasfoiam fascinat. Nu stiam inca sa citesc, dar era uluitor. Si chiar cand am invatat sa citesc, nu stiam frantuzeste. Ulterior ai mei mai imi cumparau cate un Pif sau mai multe din talciocurile Bucurestiului, alte spatii magice pentru mine, unde eram luat mult prea rar. Promit sa scriu si despre asta candva.

Un pif costa intre 5 si 15 lei, in medie 10, in functie de stare. Albumele mici, Poche, cu Pif, Arthur, Placid et Muzo, etc, erau mai rare si costau 15 - 25 de lei. Initial, din ce am aflat mult mai tarziu, te puteai abona la Pif, din Romania, si publicatia sprijinita de Partidul Comunist Francez iti venea frumos la usa, insotita de fascinantele gadget. Ulterior s-a taiat si asta, iar Pif sau Rahan erau considerate neoficial decadente, subversive, capitaliste. Multumesc Partidului si Guvernului si pentru asta, extraordinara initiativa. Care ati mai ramas dintre astia, fiti draguti si muriti mai repede.

Dar comoara erau albumele Rahan. Un album in stare buna costa 25 pana la 50 de lei, pentru ca multe dintre ele erau "rare". O suma destul de mare, mai ales pentru benzi desenate, dar mai primeam cate unul, daca eram cuminte. Primul numar, daca nu ma insel, l-am primit cand aveam vreo 8 sau 9 ani, numarul 12 din Rahan Nouvelle collection, si imi amintesc de o scena cu lilieci inconjurandu-l pe Rahan. Il stiam pe Rahan din Pif, unde mai aparea cat un episod, dar un album intreg doar cu el era dincolo de puterea mea imaginativa. Ulterior aveau sa mai vina si altele, pe care nu stiu pe unde le-am pierdut pana la urma (unul dintre regretele mele dureroase), pana stransesem vreo 18 numere. Asa am deprins si bruma de franceza pe care o mai stiu astazi. Plus ca pe atunci visam sa gasesc un album cu gadget, cele mai dorite numere fiind cel cu cutitul lui Rahan si cel cu celebrul colier. Nu le-am gasit niciodata.

Rahan era, sa fim sinceri, proto-comunistul Epocii de Piatra, chiar daca arata extrem de arian (ca sa nu fie confundat cu Tarzan, am aflat ulterior). Evita sa-i omoare pe "ceux-qui-marchent-debout" (dar se mai intampla), facea numai descoperiri stiintifice (printre care viaductul, dinamita, arme diverse, ocheanul, acul de cusut, pictura rupestra si o gramada altele), nu profita de farmecele feminine (era destul de ascetic si s-a casatorit tarziu de tot) si ii apara pe cei slabi de alte triburi sau de animale preistorice. Nu credea in zei si spirite, cauta mereu explicatii extrem de materialiste oricarui fenomen, si ne invata sa fim prieteni intre noi, sa fim sinceri, sa fim devotati comunitatii. Obsesia lui duala era sa ajute oamenii si sa descopere tot felul de chestii. Impartea toata mancarea cu cei care aveau mai putina si statea prin triburi, invatandu-i ce mai descoperise. Adversarii sai preferati erau vrajitorii, pe care ii umilea si ii alunga din comunitate, aratand ca acestia profita de nestiinta si teama semenilor. In schimb, omora cam orice animal il privea mai dubios, si dupa fiecare chestie reusita lansa racnetul de triumf "Rahaaaaaa !", imitat pe urma si de noi. Nu avea nici proprietati, doar un cutit de fildes si un colier cu cinci colti, fiecare dintre ei reprezentand o virtute. E, comunist-comunist, sfatuitor, razboinic si om de stiinta, dar cand ii lua cineva astea doua comori, era o situatie critica. Si de regula vinovatul avea de suferit. Rau. Ceea ce imi placea la nebunie. Rahan era un model pentru mine, iata cum este un om adevarat, chiar daca e preistoric. Ce vreti, eram mic si pitic.

Colectie de gadget-uri din Rahan

Dupa '90 au aparut, in numar impresionant, albumele frantuzesti de benzi desenate DC, Marvel si restul, pe care le-am strans in nebunie impreuna cu prietenul meu Slayer. Le spuneam bedeuri. Costau vreo 50 de lei pe atunci, pe urma au tot crescut preturile, iar revistele au disparut. Presupun ca erau retururi, uitate in depozitele din Franta si trimise aici. Dar succesul a fost imens, iar pe Rahan… l-am cam uitat.

Astazi am pe un DVD aproape toate aventurile lui Rahan, editate pana in 1998, scanate si arhivate in format cbr. Ma mai apuca uneori nostalgia, dar nu si cheful de a reincepe colectia. Stiu ca s-a incercat lansarea unor albume Rahan traduse, fara prea mare succes si mediatizare. Miturile mor si ele, generatiile se schimba, iar Rahan refuza sa fie emo.

Iar pe mine m-a cam apucat faza amintirilor.

Poze : www.rahan.org ; http://www.lambiek.net/

Eu sau io ?

Un bun prieten, care mi-a descoperit blogul din intamplare (Ok, recunosc, i-am zis ca l-am injurat pe blog si n-are decat sa caute daca nu crede) m-a intrebat cu o usoara revolta de ce a gasit pe ici-colo in loc de eu – io. Chiar asa m-am abrutizat ? Chiar nu mai am nimic intelectual in sange ? Chiar nu mai stiu sa vorbesc frumos ?

Sincer, chestia cu “io” a fost de la bun inceput un tribut adus unuia dintre cei mai buni prozatori romani post-decembristi, Sorin Stoica, un talent extraordinar, cu o uriasa doza de ironie, plecat dintre noi la doar 27 de ani (ce fiori ai cand te gandesti ca ai depasit deja aceasta varsta). Cu toata boala care l-a chinuit, Sorin a continuat sa scrie, si sa scrie bine. Si ar fi facut cu siguranta mult mai mult.

La el am gasit teoria ca io in loc de eu suna mult mai corect si mai autentic. Io are ceva viril-romanesc, ceva sincer, ceva transant, si o doza de autoironie care nu strica niciodata, chiar daca acum trimite la Gigi Becali. In timp ce eu, frumos rotunjit ca in cartea de citire este o izmeneala, un fel de lesinatura lingvistica, un fals semn de importanta si politete. Cand zici io, esti tu, cand zici eu, ai vrea sa pari altul. Si am zis ca dupa cate a facut Sorin Stoica si dupa cat mi-au placut cartile sale, macar atata pot sa fac si eu in amintirea lui : sa zic io atunci cand sunt io, si eu atunci cand nu sunt.

Sper ca s-a pricipit. Va multumim pentru atentie, noapte buna.

Queen Live in Drammen 1982 – 12 Aprilie 1982

Pret de multi ani, singurul concert Queen sustinut in Norvegia – 12 aprilie 1982 in Drammen -, in cadrul turneului Hot Space, a fost mai mult o legenda. S-au construit adevarate scenarii conspirationiste in jurul acestei inregistrari, care avea practic calitatea de hoarded (inregistrate existenta, dar aflat in posesia unui numar mic de colectionari, care refuza sa o puna in circulatie). Se spunea ca este cel mai bun concert Queen sau unul dintre cele mai bune din istoria trupei, ca Freddie sau Brian sau John sau Roger au facut una sau alta, ca este de o calitate ingrozitoare sau dimpotriva excelenta.

Acum Queen Live in Drammen 1982 este in sfarsit disponibil, dupa ce a fost oferit pe Queenzone, asa ca fanii isi pot da seama ce era cu acest concert. Si dupa ce l-am ascultat de cateva ori, iata primele impresii : este unul dintre cele mai bune concerte din Hot Space, de o calitate aproape excelenta (cu doar cateva intreruperi si un usor fasait), un tracklist perfect pentru fanii albumului din 1982 si nu numai. Este un concert care ar putea sta fara probleme alaturi de Queen on Fire : Live at the Bowl, aparitia oficiala reprezentand turneul Hot Space. Personal, nu sunt un admirator al albumului, mult prea pop si experimental pentru gustul meu, dar turneul s-a dovedit foarte bun, plin de energie.

Acest prim si ultim concert Queen in Norvegia, in fata a circa 3500 de spectatori, incepe clasic pentru acel turneu cu Flash si The Hero, si inca din primele minute concertul surprinde prin calitatea foarte buna spre excelenta, surprinzatoare. Atmosfera, ca la orice concert Queen, este incendiara, iar publicul norvegian la inaltime. Cele doua piese sunt potrivite pentru deschidere, dupa care se intra in Tie Your Mother Down, o versiunea mai lenta decat de obicei, dar cu un Mercury la inaltime, cu o voce puternica si clara si un Brian May care isi extinde pasajele de chitara. Freddie incheie piesa cu “oooh, give it to me”, pentru a continua cu “Hello, everybody, yes, yes, OK, let’s do some more”. Cum spuneam, pentru fanii Hot Space este un concert perfect, pentru ca urmatoarea piesa este Action This Day, care castiga mult fata de album, capatand o tenta destul de catchy, desi compozitia este pasabila. Chiar si asa, cu cele peste cinci minute, este o piesa lunga si destul de monotona.
Freddie : “Hey. It was a new song called Action This Day. This is an old song called Play the Game”, introdus printr-o interesanta improvizatie de pian. Desi nu am fost niciodata incantat de Play the Game, care anunta schimbarea majora de sound din anii 80, trebuie sa recunosc ca aici suna bine, Freddie conducand foarte bine partea vocala, iar restul trupei sustinandu-l perfect. “When you’re feeling down and your resistence seems low / Light another cigarette and let yourself go”. Priceless.

Urmatoare piesa este, normal, Somebody to Love, cu improvizatiile de rigoare din partea lui Mercury – “Can you fiiiind me sooomebody to love …. Can you find me somebody, somebody, somebody tooo looove…. Are you ready ? Let’s go”. Nu mai suna ca in anii 70, dar suna foarte bine in continuare, foarte cald, realizand o intimitate specifica pentru Queen intre trupa si public. Este cu adevarat electrizanta partea de chorus cu “Find me somebody to love”, excelenta, ca pe album, iar finalul, cu Taylor si Mercury in duet, este memorabil. Se simte ca trupa a vrut sa dea totul in primul concert “norvegian”, iar reactia publicului este pe masura.

Freddie : “Ok, all you (neclar) are gonna get wet in a minute. It’s you turn next, ahaha. We’re gonna do a new song from a new album of ours, which is gonna be released quite shortly. The album is called Hot Space. This song is called Staying Power”. O alta piesa care suna mai bine live decat pe album, dar care este usor trecuta cu vederea de cei care nu sunt fani Hot Space. Get Down Make Love are o intrerupere in partea instrumentala, presupun ca bootlegerul a schimbat caseta, si este la fel de pasabila, cu numeroase efecte de sintetizator care pur si simplu nu se potrivesc stilului Queen. Dar publicul este la fel de entuziast. Now I’m Here intra in forta, ca de obicei, una dintre piesele care au rezistat foarte bine, iar delay-ul folosit de Freddie isi face pe deplin datoria pentru a sustine refrenul, iar spre final Freddie incepe clasicul dialog cu sala, prezent in majoritatea concertelor in timpul piesei : “I said, yeah, yeah, yeah ….alright, I said alright”, iar publicul repeta extaziat. Se trece apoi fluid intr-o bijuterie uitata a trupei, interesanta prin partitura de bas, creatie Deacon – Dragon Attack. Se numara printre piesele mult subevaluate ale trupei, fiind cunoscuta mai ales prin versiunea de studio, care este intr-adevar destul de plata si lipsita de forta. Clasicul solo al lui Brian de peste patru minute de aceasta data este mereu interesant, ca si de aceasta data, cu anumite sonoritati clasice. Se trece apoi in Now I’m Here reprise, cu noi improvizatii Mercury, dupa care incepe Under Pressure.

Fara comentarii, acelasi John Deacon sustine piesa exceptional, iar Freddie atinge cu usurinta nota surprinzator de inalte si puternice, foarte bine modulate, o compozitie deja clasica si exceptionala in concerte. Brian May este primit cu urale la venirea in fata scenei cu chitara acustica : “It’s good to be here in Norway, after all this time. It’s good to see you” (chiar daca trupa nu mai cantase in Norvegia) Brian continua “This is called Love of my Life”, piesa care declansa mereu un impresionant cor in salile de concert, asa cum se intampla si acum, sub conducerea lui Freddie. Iar publicul suna bine, ceea ce il face pe Freddie, vizibil, emotionat, sa exclame “Too much, too much”. Dupa o scurta pauza, continua “Now the experts”, provocand rasetele intregii sali. Vocea lui Mercury este excelenta in aceasta piesa, ducand toate notele si reusind armonii incredibile si imposibile mai tarziu. Un moment special, de-a dreptul magic. “Thank you very much”, spune Freddie la final, iar publicul merita multumirile. “Right now we’re gonna have … Brian May is gonna play the piano for this song. We’d like you all to sing along (tuseste) excuse me, escusez-moi. This is a song called Save Me”.

Save Me este o alta capodopera uitata ulterior, iar Freddie o canta fulminant, cu o voce de o caldura fantastica, perfect modulata si echilibrata. Foarte rar mi s-a intamplat sa aud o versiune atat de buna de Save Me, si ar fi meritat editata oficial. Din pacate in versiunea pe care o am Save Me are o intrerupere la jumatate, chiar inainte de solo-ul lui Brian.

“Ok, we’re gonna… This next song is all about big tits, you know what I mean, and a great, a great big ass. You know what I’m talking about ? It’s called Fat Bottomed Girls”. O piesa geniala si amuzanta prin mesaj, care a scandalizat cu siguranta o parte dintre fane, dar a sfarsit prin a prinde, fiind cantata mult timp cu succes. Versiunea de concert este destul de lunga si foarte reusita. Urmeaza un alt moment interesant, Freddie adresandu-se publicului : “For those of you who haven’t noticed already, we have an extra musician with us, who’s helping us with the keyboards : Morgan Fischer. Ok.”Dupa un scurt impromptu instrumental se intra in Crazy Little Thing Called Love, apoi, o surpriza totala, intro-ul de la Death on Two Legs. Se pare ca trupa chiar a vrut sa faca o surpriza fanilor norvegieni, pentru ca asa ceva in setlist nu era deloc obisnuit. Din Death on Two Legs, doar partea de pian, se trece in Bohemian Rhapsody, aplaudata non-stop. Dupa versiunea excelenta, o noua surpriza, pentru mine extraordinara : Liar. Liar in 1982, in Norvegia, versiunea extinsa, aproape opt minute de improvizatii si joaca psihedelica, cu un Brian May care incepe un solo fara sfarsit, secondat perfect de Taylor si John, un adevarat spectacol. Se cere We Will Rock You, titlu urlat de intreaga sala, in aplauze, si dupa o pauza destul de lunga incepe Another One Bites the Dust, care de aceasta data suna asa cum trebuie, in forta, cu un Deacon scos in evidenta de mixaj. Si aceasta piesa este taiata la jumatate, din pacate, pentru ca trupa ofera o versiune aparte. Doar sa-l auzi pe Taylor urland “another one bites the dust” … Sheer Heart Attack, foarte rapida si hard, stoarce cu siguranta ultimele resurse de energie ale publicului, iar trupa nu da semne de oboseala, marind treptat ritmul.

Din nou publicul incepe sa scandeze We Will Rock You, cu aplauze ritmice, secondate de “We want more”, iar inceputul piesei, marca Taylor, starneste o noua isterie in sala, refrenul fiind cantat de toata lumea, iar vocea lui Mercury este perfecta, parca odihnita si plina de forta. Suprinzator dupa mai bine de o ora. Iar We Are the Champions este incredibila, suna de parca ar fi o inregistrare de studio, cu multe overdub-uri si un Freddie odihnit. Rareori a reusit in concert sa dea atata viata acestei piese foarte dificile ca in Drammen. Explozie de aplauze, urmate de God Save the Queen, Thank you, Goodnight everybody, Thank you for being a wonderfull audience tonight, Good Bye, See you soon. Din pacate, desi publicul a fost la inaltime, aceasta promisa intalnire nu avea sa se intample. Nu inteleg de ce trupa nu s-a mai intors in Norvegia, mi se pare unul dintre cele mai reusite concerte din Hot Space si cu siguranta in primele 20 – 30 din toata istoria trupei. Un final magnific pentru un concert deosebit

Puncte forte : singurul concert norvegian, vocea excelenta a lui Freddie, calitatea aproape exceptionala, Dragon Attack, Under Pressure, Love of My Life, Save Me, Death On Two Legs intro, Liar, Bohemian Rhapsody, We Are the Champions, coeziunea si energia trupei.

Concluzii : o surpriza deosebit de placuta, o inregistrare foarte buna, calitativ si ca interpretare, din pacate tinuta departe de urechile lacome ale fanilor prea mult timp. Recomand acest concert oricui este interesant de Queen live, indiferent care ar fi albumul sau perioada ori piesele preferate, sunt convins ca s-ar potrivit oricui. Excelent. Pacat de piesele Hot Space, care ar fi putut fi inlocuite cu altceva, cu eterna exceptie Under Pressure.


Piese

Flash's Theme
The Hero
Tie Your Mother Down
Action This Day
Play The Game
Somebody To Love
Staying Power
Get Down Make Love (cut)
Get Down Make Love (cont.)
Now I'm Here
Dragon Attack
Guitar solo
Now I'm Here reprise
Under Pressure
Love Of My Life
Save Me
Fat Bottomed Girls
Freddie speaks
Crazy Little Thing Called Love
Death On Two Legs intro
Bohemian Rhapsody
Liar
Another One Bites The Dust (cut)
Another One Bites The Dust (cont.)
Sheer Heart Attack
We Will Rock You
We Are The Champions
God Save The Queen

Foto : www.queenconcerts.com

Gunter Grass - Toba de tinichea

Una dintre cartile speciale, definitorii, la care m-am intors mereu cu imensa placere. Este si singura creatie semnata Gunter Grass pe care am putut sa o citesc, recunosc sincer, dar cat de mult a insemnat. Restul, ilizibile, cel putin pentru mine. Am descoperit aceasta capodopera prin facultate, in editia Univers (format mare, in care a aparut intre altele si Arhipelagul Gulag), cred ca incitat de un comentariu in Romania literara. Dupa primele zeci de pagini am avut convingerea ca ma aflu in fata unei capodopere, iar piticul tobosar Oskar Matzerath, diformul care isi scrie memoriile intr-un azil de nebuni, mi-a devenit o familiara prezenta. Cu o parternitate incerta - caci mama sa traia atat cu sotul legitim, Alfred, cat si cu Jan, un seducator polonez - Oskar este un copil obisnuit, dotat cu o constiinta infricosatoare. Cand primeste la trei ani o toba de tinichea, decide sa ramana un copil, si se arunca in cap in beciul familiei, curmandu-si astfel cresterea definitiv si ramanand pentru ceilalti un biet handicapat idiot, un pitic diform care nu face decat sa bata in zeci de tobe de tinichea, forma sa de exprimare, in functie de ritm. In momentele in care se simte amenintat sau pentru simpla distractie scoate tipete de o intensitate cumplita, care sfarama orice obiect din sticla.

Traverseaza razboiul si Holocaustul, isi pierde mama si pe iubitul acesteia, se indragosteste de Maria, care ii va deveni si prima amanta si ulterior sotia a doua a tatalui sau oficial, Alfred. Aceasta va naste copilul lui Oskar, Kurt, dar nimeni nu ii va recunoaste meritele piticului cu toba. Este doar o parte a aventurilor picaresti prin care trece acest erou straniu, care priveste cu ochii larg inchisi lumea din jurul sau, mergand catre un previzibil deznodamant, azilul de nebuni, final marcat de ritmurile sale de infernal si talentat tobosar. Este nu doar o carte masiva, ci si densa, cu numeroase scene pitoresti, socante, obscene sau maladive, uneori insuportabil de citit, dar imposibil de uitat.

Lui Cinabru i-au placut cel mai mult urmatoarele scene : impreunarea stangace dintre Jan si mama lui Oskar, in timp ce fiul ii priveste din ascunzatoare ; scena cu pescarusii si capul de cal plin de tipari : momentul de o sfasietoare si nostalgica senzualitate in care Oskar presara pentru prima oara praful efervescent in palma Mariei, facandu-l apoi sa fiarba cu saliva sa ; felul in care Oskar distruge obiectele de sticla ; scena in care se masturbeaza ascuns in dulapul unei potentiale iubiri ; momentul in care, mimand inocenta, isi denunta tatal nazist scotand la iveala insigna de partid a acestuia - cnad acesta incearca sa o inghita, sufocandu-se, este ucis de cativa soldati rusi ; evocarea momentelor in care Oskar primeste o toba noua. Si vor mai fi fiind.

Viziunea lui Oskar, care vede lumea cu totul altfel, adesea cu o nefireasca si trista maturitate, alteori cu o naivitate aproape ridicola, realismul straniu al unui personaj imposibil, forta narativa a lui Grass, care reuseste sa nu piarda ritmul in sutele de pagini, stilul incredibil de original si greu de imitat, profilul de anti-erou prin definitie, nazismul si razboiul evocate de un asa-zis idiot, pasiunea lui Oskar pentru iubitele sale, cu care incearca sa se contopeasca total… Naivitatea lui Oskar, sau mai potrivit pseudo-inocenta sa, sunt greu de uitat. "Toba de tinichea" este unul dintre romanele definitorii ale literaturii universale postbelice, o ambitioasa fresca a unei mari parti din secolul XX, printr-un ochean stramb, ciudat, care deformeaza imaginile. Sau le da forma reala, iar Oskar este unul dintre putinii care vad lumea asa cum este fapt, intr-un realism magic nestavilit ? Nu stiu. Pot sa inteleg de ce Gunter Grass, acum pus la zid pentru inrolarea sa in Waffen SS, la varsta de 17 ani, nu a mai reusit niciodata sa depaseasca aceasta capodopera. Pacat.

"Toba de tinichea" ramane o carte obligatorie pentru oricine o poate citi, pentru ca este adesea dureroasa, naturalista, socanta, frapanta, amenintatoare si ametitor de complexa. Iar tobosarul Oskar ramane unul dintre eroii mei.

Un interviu cu Nora Iuga, traducatoarea capodoperei, in Cotidianul.

A Concert In London – 31 Martie 1974

Unul dintre cele mai des intalnite bootleguri pentru fani, A Concert in London este inregistrarea concertului din 31 Martie 1974, de la Rainbow Theatre, Londra, locatie care va juca mai tarziu un rol important in istoria trupei. Calitatea inregistrarii este excelenta, aproape de un album oficial, dar din pacate este incompleta (lipseste cel putin medley-ul rock and roll). Foarte ciudat este ca acest bootleg are numeroase overdub-uri, ceea ce face credibil zvonul ca a fost inregistrat integral si prelucrat pentru a fi primul album live al trupei, renuntandu-se la proiect ulterior. Exista si o inregistrare neoficiala video, de zece minute (Son And Daughter si Modern Times Rock 'n' Roll), de calitate medie, dar exista posibilitatea ca intregul concert sa fi fost filmat si sa se gaseasca in arhivele Queen Productions, chiar daca oficial s-a negat. Oricum, desi este vorba de doar doua piese, este pana in prezent cea mai veche inregistrare video Queen disponibila.

Timp de multi ani, a circulat legenda ca in timpul piesei Liar luminile de scena s-ar fi stins, din cauza unei defectiuni. Cum pe bootleg nu exista nici o intrerupere in timpul piesei, este doar o poveste sau este vorba de un alt concert, pe care nu l-am identificat inca. Exista si posibilitatea ca incidentul sa fi fost editat ulterior, dar in lipsa altei surse, este doar o ipoteza. Este si primul bootleg Queen editat pe vinil, in 1975, cu titlul de Sheetkeeckers.

Setlistul este obisnuit pentru acea perioada, incepand cu Procession (banda), trecandu-se fluid, ca pe album, in Father to Son. Am descoperit Queen prin inregistrarile din anii 80, pentru a mentiona doar Wembley, Montreal sau Rio, asa ca pentru mine concertele din anii 70 si mai ales cele din primii ani de existenta ai trupei au un farmec aparte. Deja in 1974 Queen era o trupa cu relativ succes, iar coeziunea dintre membrii ei este remarcabila. Chiar daca nu exista inca maturitatea ulterioara, fiecare concert este un tur de forta. Sunt prezente puternic influentele psihedelice si experimentale, firesti pentru o trupa care avea drept idoli Led Zeppelin, Jimi Hendrix sau Beatles. Piesele sunt complexe, cantate integral, adesea cu modificari si improvizatii, iar sound-ul este foarte hard, neslefuit si mai ales fara sintetizatoare. Altfel. Vocea lui Freddie, asa cum se vede si in Father to Son, este departe de cea din anii 80, la fel ca si Brian May si Roger Taylor, care ating note surprinzator de inalte, in armonii vocale ce reproduc identic versiunile inregistrate. Unul dintre marile avantaje este ca in acesti ani Freddie comunica foarte mult cu publicul.

Freddie “Thank you, thank you. Good evening. We’d like to do something from Queen 2 album, you’d like that ? Yes, you would. It’s a number entitled Ogre Battle”. O piesa rapida, complexa si foarte hard, cu puternice accente Zepp, definitorie pentru Queen la inceputuri, cand compozitiile era complicate, iar textele stranii, adevarate poezii ciudate, scrise in mare parte de Mercury. Dupa mai bine de 5 minute de Ogre Battle, complet, cu mici modificari si improvizatii, Freddie declara “Nice one. Thank you, thank you very much. This one’s called Son and Daughter”.
O piesa care nu mi-a spus prea multe niciodata si pe care o consider un experiment puternic marcat de moda vremii, dar interesanta pentru partea vocala a lui Freddie si pentru chitara lui May, care introduce la mijlocul piesei si un solo ce prefigureaza Brighton Rock sau solo-urile sale din concertele ulterioare. Mult mai tarziu, Brian May avea sa povesteasca intr-un interviu ca ideea introducerii unui solo de chitara in fiecare concert i-a venit in primele aparitii in care a cantat Son and Daughter.

Freddie “Thank you, how nice. Ok, tell you what, it’s time you join in, everybody. This is called Keep Yourself Alive”. O versiune cu un intro radical diferit de album, mai rapida si plina de energie, sunand total diferit de varianta cantata in 1984 – 1985. “And I loved a million women in a beladonic haze …” Acelasi gen de versuri foarte inspirate, dar si foarte ciudate. Keep Yourself Alive indeed. “Thank you very much. I’ll tell what we’ll do right now. This is our current release. It’s called … he’s anounced it for me – the Seven Seas of Rhye”. O alta compozitie de exceptie, iar Mercury a refuzat mereu sa explice ce inseamna de fapt “Seven Seas of Rhye”, asa cum avea sa faca mai tarziu cu majoritatea pieselor, inclusiv cu Bohemian Rhapsody. Vocea lui Mercury este excelenta in tot concertul, iar aici se combina perfect cu Taylor si May, in armonii vocale exceptionale. La jumatate Mercury intercaleaza si o improvizatie de pian, destul de inspirata.

Modern Times Rock ‘n’ Roll prefigureaza Sheer Heart Attack, dar nu este una dintre cele mai bune piese ale trupei si nici nu a rezistat in timp, fiind scoasa din setlist destul de repede. Amuzant este ca la un moment dat Freddie incurca versurile piesei. Interesanta si chiar socanta fata de sound-ul din anii ’80, dar nimic mai mult. Freddie “We’d like to end, we’d like to end with a number we usually end with, a single, it’s called Liar”. Liar, in versiune completa, una dintre cele mai bune piese de inceput, care avea sa revina in numeroase turnee, chiar si in The Works, cand insa s-a preferat o varianta mult scurtata. Aici este varianta extinsa, de aproape 8 minute, exceptionala, ca de obicei. Chiar daca din ce spune Mercury ar fi ultima piesa a concertului, ar fi trebuit sa urmeze si encore, mai exact medley-ul rock’n’roll, care nu exista pe bootleg.

Puncte forte : un concert foarte bun din perioada de inceput, Father to Son, Keep Yourself Alive, Liar, calitatea deosebit de buna pentru o inregistrare veche de mai bine de trei decenii.

Concluzii : este greu de spus daca cineva obisnuit cu un Freddie cu mustata si cantand Radio Gaga ar gusta prea mult concertele din primii ani de existenta ai trupei, experimentale, psihedelice, stranii pentru gusturile de azi. Personal, le consider exceptionale si deosebite, dar cred ca “A Concert in London” este destinat mai curand fanilor care vor sa asculte totul decat ascultatorului obisnuit.

Piese :

01. Procession
02. Father To Son
03. Ogre Battle
04. Son And Daughter
Guitar Solo
Son And Daughter (Reprise)
05. Keep Yourself Alive
06. Seven Seas Of Rhye
07. Modern Times Rock'n'Roll
08. Liar


Coperta : www.queenbootlegs.nl
Poza concert : www.queenlive.ca

Mai multe fotografii din concert : www.repfoto.com

Inregistrarea video (calitate medie) pe YouTube

Paris Ga Ga - 18 septembrie 1984

Singurul concert francez al turneului The Works, a avut loc pe 18 septembrie 1984 la sala Omnisports, in fata a circa 17.000 de spectatori. Setlist obisnuit pentru acest turneu, fara surprize, calitate aproape excelenta, cu mici fasaituri si caderi ale sunetului, nimic deranjant insa. Dar cum este singurul concert din Franta pentru 1984, ramane un document interesant pentru istoria trupei si pentru fani. O lunga perioada de timp a fost o inregistrare greu de gasit, dar ulterior a devenit obisnuita in colectiile fanilor amatori de bootleguri. The Works (1984 – 1985) este considerat de majoritatea fanilor cel mai slab turneu al trupei, in pofida Rio 85, compilatie a doua concerte (12 si 19 ianuarie 1985) sustinute la festivalul Rock in Rio, ce au stabilit in epoca un record mondial prin numarul de fani (aproximativ 325000). Nu sunt departe de aceasta parere. Freddie isi pierde adesea vocea in concerte (cum se va intampla mai ales in seria de concerte din Sun City, unele fiind anulate, altul terminandu-se dupa doar cateva piese), se ingrasase vizibil si in ciuda energiei, nu mai reuseste magia din turneele precedente (va reveni miraculos in Magic Tour), bateria lui Roger Taylor suna ingrozitor, electronic, artificial, iar intregul mixaj are ceva ce nu mai seamana a Queen. Nu sunt neaparat concerte proaste, chiar deloc, dar sunt sub standardele stabilite de trupa in trecut. Asa ca cei care vor Queen in all her glory, ar trebuie sa evite concertele din 84 – 85. Fanii care vor totul vor gasi ceva interesant si in acesti doi ani de tranzitie spre alt sound.

Paris Gaga incepe clasic pentru The Works cu Machines si Tear it Up (suna mult mai bine live, dar deja vocea lui Freddie are probleme), urmate de Tie Your Mother Down, foarte bine pusa in valoare. Freddie : “Hello, Paris ! Is everything ok ? Are you ready for a hot night ? Ok, let’s give you some pressure !”. Under Pressure, una dintre capodoperele trupei, inspirata colaborare cu David Bowie, este, dupa parerea mea, piesa care suna cel mai bine in turneul The Works, alaturi de Radio Gaga. Si la concertul din Paris Freddie reuseste o interpretare rapida, in forta, evitand notele inalte in favoarea unui registru mai jos, foarte placut insa. “And love dares you to care for the people on the edge of the night”. Superb, iar basul lui Deacon se aude exceptional, spre deosebire de alte inregistrari. Mi s-a parut mereu o chestiune de curaj pentru Freddie, a carui voce se schimbase atat de mult, sa cante live o piesa dificila precum Somebody to Love in 1984 – 1985, si desi nu mai atinge acutele din trecut, se descurca bine prin improvizatii aproape de jazz. Lansata printr-o scurta improvizatie, piesa nu mai are stralucirea de odinioara, si totusi este o auditie placuta.

Killer Queen este introdusa tot printr-o scurt improvizatie de pian, iar pasajul “Perfume came naturally from Paris” se potriveste de aceasta data perfect. Brian May straluceste in partea de solo. Urmatoare compozitie, celebra Seven Seas of Rhye, se potriveste paradoxal perfect cu vocea lui Freddie, dupa mine mai mult ca in trecut. Are o forta aparte, un farmec de negasit in trecut, merita ascultata. Nu se canta decat prima parte, trecandu-se in Keep Yourself Alive, un medley de piese Queen mai vechi, foarte inspirat si care a atras fanii, care redescopereau compozitii pe care le credeau uitate de trupa. Foarte rapid, destul de dur, deschizand drumul pentru Liar, vechea compozitie cu care Mercury electriza fanii. Este o varianta mult mai scurta decat cea cantata inainte, urmata de o scurta si interesanta improvizatie, ce aminteste de Rock in Rio Blues.

In timpul improvizatiei, Freddie le spune fanilor “It’a nice to be back on the road after two years of not playing at all, and to be back in Paris and this auditorium, it’s really nice.”. Dupa clasicele improvizatii vocale Freddie – public, se trece la urmatoarea piesa, o compozitie noua, “It’s a Hard Life”, una dintre cele mai bune dintre piesele noi. Iar Freddie reuseste miraculos si intro-ul in falsetto, spre entuziasmul publicului. Chitara lui May suna mult mai bine decat pe album, iar piesa este o reusita. Urmatoarea in setlist este o surpriza, reluata dupa o absenta destul de lunga. Freddie “Are you speaking in French or English ? Another time in Paris … “ si incepe Mustapha, una dintre cele mai ciudate piese Queen (doar prima parte), dar paradoxal sau nu Freddie poate duce vocea suficient de sus. Dragon Attack este genul de piesa excelenta live, dar mediocra in studio, prelungita de improvizatii, continuata de Now I’m Here, piesa care arunca literalmente sala in aer.

Is this the World We Created este una dintre cele mai reusite, in pofida simplitatii, dintre piesele anilor 80, si versiunea este foarte buna, realmente foarte buna, plina de emotie. O placuta surpriza si una dintre cele mai bune versiuni din 84 pe care le-am auzit. Brian May “Thank you. Wanna sing ? Veulez chanter ? Un petit peu ? Ok, this is for you. “Love of my Life, piesa dedicata de Freddie relatiei sale cu Mary Austin, este una dintre cele mai cunoscute compozitii ale trupei si de fiecare data starnea o adevarata isterie in concert, fiind cantata de intreaga sala, cu concursul sau sub conducerea lui Freddie. Asa se intampla si acum, iar accentul francez, usor audibil, este fermecator. Pacat ca Freddie alege sa isi odihneasca vocea, destul de problematica in acesti ani. Incepe sa cante abia la jumatatea piesei, nu inainte de a aprecia prestatia fanilor “That’s fucking fantastic, the only way I can describe it.” Superb ca marturie a pasiunii fanilor.

Dupa Stone Cold Crazy, o noua surpriza, o parte din Great King Rat, piesa care nu mai fusese auzita de multi ani. Dupa solo-urile deja devenit clasice – Spike Edney (noul membru semi-oficial al trupei), Brian May (cu un nou solo inspirat si finalul din Brighton Rock) – Queen intra in Another One Bites the Dust. Freddie : Ok, this is Another One Bites the Dust. Are we ready to go ? “ Niciodata nu voi intelege de ce aceasta piesa a avut atat de mult succes, dar noua sonorizare o face sa sune groaznic, foarte electronic, se pierde enorm. “Is everybody happy ? Is really, I know it sounds really shitty, but it sounds like a big family. And now, shut up ! Now we’re gonna do a song that Brian’s written, this is a real heavy rock and roll, it’s called Hammer to Fall !” Una dintre piesele mele preferate in acei ani si foarte buna live, mult mai energetica si puternica decat in studio, iar reactia publicului parizian ma face sa cred ca imi dadea dreptate inainte de vreme. Genul acesta de piese este mult mai potrivit vocii schimbate a lui Freddie, si nu pot decat sa-mi imaginez cam cum trebuie sa fi alergat acesta pe scena la Hammer to Fall. Crazy Little Thing Called Love, pastisa Elvis semnata de Freddie si compusa in nici un sfert de ora, este lansata de Mercury cu concursul salii, care canta titlul piesei din nou si din nou. Freddie nu mai glumeste, spunand ca stie doar “three chords on the fucking guitar”, ca in trecut, si piesa iese bine, placuta, dar usor de uitat.

Freddie “ And, on the piano, mister Spike Edney ! “Scurta improvizatie de pian, apoi Bohemian Rhapsody, pure genius, cantata de tot publicul, iar Freddie ii da o interpretare reusita. Radio Gaga este una dintre piesele definitorii pentru noul sound Queen, una dintre cele mai bune din anii ’80 si excelenta live, iar in turneul The Works este una dintre cele mai reusite. Asa cum se intampla si aici. Totusi, obiectiv vorbind, in acelasi turneu sunt si versiuni mai bune, in alte concerte. I Want to Break Free, scandaloasa creatie Mercury, este primita cu aplauze. Nu stiu daca Freddie a aparut cu sani falsi si peruca, dar tot ce se poate. Brian greseste putin inceputul, dar este aproape insesizabil. Surprinzator de gustata de public, dar urmata de Jailhouse Rock, amintind de vremurile bune din anii 70. Un Freddie plin de energie, care trece apoi prin We Will Rock You si We are the Champions, clasicele piese de final, desi vocea ii mai face probleme. Sunt insa versiuni in forta, cantate mai ales la refren de public. “Thank you, good night, God Bless You everyone”, God Save the Queen. Finalul unui concert care trebuie sa fi fost special pentru cei care au fost acolo.

Puncte forte : singurul concert The Works din Franta, Under Pressure, medley-ul de piese vechi, It’a a Hard Life, Is this the World We Created, Great King Rat, Hammer to Fall, Radio Gaga, setlistul aparte al turneului.

Concluzii : un concert bun spre foarte bun, dar nu este special prin nimic. Pentru cei care vor sa descopere Queen in aceasta perioada, exista si inregistrari mai bune. In lipsa acestora, Paris Gaga este bun, dar atat. Recomandat in principal fanilor.

Piese :

CD 1

01. Machines (Intro)
02. Tear It Up
03. Tie Your Mother Down
04. Under Pressure
05. Somebody To Love
06. Killer Queen
07. Seven Seas Of Rhye
08. Keep Yourself Alive
09. Liar
10. Vocal Improvisation
11. It's A Hard Life
12. Mustapha (Intro)
13. Dragon Attack
14. Now I'm Here
15. Is This The World We Created?
16. Love Of My Life
17. Stone Cold Crazy
18. Great King Rat
19. Keyboard Solo
20. Guitar Solo
21. Brighton Rock (Reprise)

CD 2

01. Another One Bites The Dust
02. Hammer To Fall
03. Crazy Little Thing Called Love
04. Bohemian Rhapsody
05. Radio Ga Ga
06. I Want To Break Free
07. Jailhouse Rock
08. We Will Rock You
09. We Are The Champions
10. God Save The Queen


Coperta : www.queenbootlegs.nl

Drammen 82 – in sfarsit disponibil

Unul dintre cele mai rare si mai cautate concerte Queen, cel sustinut pe 12 aprilie 1982 in Drammen, Norvegia, a aparut in sfarsit pe Queenzone si in cel mai scurt timp sper sa ajunga si in colectia mea. Stiam de ceva timp de existenta acestui concert, pe care il aveau insa foarte putini colectionari, desi acestia spuneau ca nu este nimic special, doar un concert Hot Space, de calitate foarte buna. Dar fiind singurul concert Queen in Norvegia, normal ca devenise un Graal al colectionarilor, alaturi de inregistrari precum Zagreb, Iugoslavia sau Sun City (despre care nu e sigur ca ar exista). Asa ca saptamana viitoare il voi prezenta pe blog, in sfarsit, insotit de cateva poze foarte rare, gasite pe www. Queenconcerts.com.

Aveti putintica rabdare, stimabililor, acum se da jos.

Foto : www.queenconcerts.com

Lazing on a Sunday Evening – 4 Aprilie 1976

“Lazing on a Sunday Evening”, ultimul concert din turneul japonez pentru A Night at the Opera, a avut loc pe 4 aprilie 1976 la Nichidai Kodo, Tokyo. Calitatea este aproape excelenta, din pacate inregistrarea este incompleta (lipsesc cel putin cinci piese). Pacat, pentru ca trupa se pare ca s-a simtit foarte bine, dar de regula concertele Queen in Japonia, chiar si cele din The Works, sunt pline de entuziasm si ascund adesea surprize placute. Dupa un sir de concerte de succes in Europa si in America, pentru promovarea celui mai scump album de atunci, A Night at the Opera, Queen revenea in Japonia, unde cu un an inainte fusese primita ca un invingator. Reactia publicului japonez i-a facut pe membrii trupei sa prefere Japonia oricarei alte destinatii, chiar daca adesea fanii erau dificil de tinut sub control in timpul concertelor (la un moment dat trupa a folosit in locul oamenilor de ordine, depasiti de situatie, luptatori de sumo).

Cum spuneam, calitatea este aproape excelenta, pacat ca inregistrarea nu este completa, lipsind destule piese. Sursa originala este vinil, existand cel putin trei versiuni, cu acelasi setlist, dar cu variatii de calitate a sunetului. Se pare ca inregistrarea completa ar exista in colectia unui fan nipon, dar pana acum zvonul nu a fost confirmat. Concertul din 4 Aprilie 1976 incepe destul de neobisnuit, cu o introducere inregistrata, pe fondul urletelor si tipetelor salii : “Ladies and gentlemen, a night at the opera”. Chiar daca pare ciudat faptul ca prima piesa este parte de opera din Bohemian Rhapsody (pe banda), acesta era setlistul pentru turneul A Night at the Opera, dupa ce in turneul pentru Sheer Heart Attack se folosise Procession pentru intro (de asemenea, inregistrat). Dupa partea hard din Bohemian Rhapsody, se trece in Ogre Battle, o bijuterie de inceput care de-a lungul timpului a capatat tot mai multa forta, fiind din pacate abandonata ulterior. Versiunea de pe Lazing on a Sunday Evening este suprinzator de plina de energie, foarte placuta, si una dintre cele mai bune pe care le-am ascultat. In special Brian May se aude foarte bine si foarte clar. Surprinzator de bine pentru un inceput de concert si este varianta completa.
Freddie : "Good evening, it’s really nice to be back here again, really nice. Konbanwa. Nan desu ka ? It nice, it’s really nice. This is our last show for this tour in Tokyo, so we’re gonna make it a good one. Ok, this is a song called Sweet Lady”. Pe vremea cand descopeream primele bootleguri din aceasta perioada am fost fascinat sa vad ca astfel de piese erau cantate live, si foarte gustate de public. Sweet Lady nu este o capodopera, dar suna OK si ii permite lui Freddie sa se joace in voie cu vocea, fara a fi nevoit sa urce prea mult. Foarte buna pentru un concert, dar nu memorabila, insa este urmata de o exceptionala versiune de White Queen. Aceasta compozitie Brian May, o adevarata bijuterie a trupei este din pacate prea putin cunoscuta de ascultatorii ocazionali. Asa cum obisnuia in acea perioada, Freddie ii invita pe cei din public la un toast cu sampanie.
Freddie : “What a lovely bunch !Thank you, arigato. Now, here’s a nice little toast from Queen, until we come back, next year, next time. Simply – Kampay !!! Thank you. Thank you very much for being such a warm audience. We’d like to carry on with a number for you to listen to carefully. A number called White Queen”. Suna impecabil, dar clar mai tarziu Mercury nu ar mai fi putut sa cante la fel de bine piesa. Insa acum, in 1976, interpretarea este desavarsita, iar duo-ul pian (Mercury) si chitara (May), cu improvizatii de ambele parti, este memorabil. Intotdeauna am apreciat talentul lui May de a prelungi si schimba partea de solo in anumite piese, iar White Queen nu face exceptie. Recomandat fie si pentru acest moment.

Urmatoarea piesa de pe bootleg este prima parte din Bohemian Rhapsody. Brian May “ Arigato gozaimasu. I’m not gonna try anymore Japanese. I don’t wanna tell you more than that.” Freddie “Thank you. We now –listen, listen, listen, listen, listen – dozo akiki kudasai. Please listen to this next medley… yeah, you do that, dear. This next medley comprises of four songs and we’re gonna start with a current single release, dear, Bohemian Rhapsody”. Cea mai cunoscuta piesa Queen nu are nevoie de comentarii, dar varianta din acest concert este suprinzator de reusita, poate si pentru ca e inclusa in setlist destul de devreme, inainte ca vocea lui Freddie sa oboseasca. Dupa prima parte a piesei, se trece in Killer Queen, un medley din vremurile bune ale trupei, si o interpretare foarte buna, similara celei de pe album. Urmatoarea este una dintre favoritele mele, o piesa de inceput complexa si aparte, care anunta compozitii precum Bohemian Rhapsody sau The Prophet’s Song - The March of the Black Queen, din pacate doar ultima parte (din cate stiu, piesa, nu a fost niciodata cantata integral in concert). Medley-ul se termina cu ultimele pasaje din Bohemian Rhapsody – “Nothing really matters … Anyway the wind blows.”

Urmatoarea piesa de pe bootleg este o alta supriza, Bring Back that Leroy Brown, un experiment amuzant, dar nimic mai mult. Cu siguranta lipsesc cateva piese, pentru ca dupa o pauza se intra in The Prophet’s Song. Freddie : “Now, it’s time… At this moment in time we do a special little song, so (neclar in japoneza) Prophet’s Song, A Night at the Opera karai kudamasu. That’s my luck for tonight. Anyway, this is a song, The Prophet’s Song”. Reactia salii este pe masura, se vede ca Freddie pregatise atent momentul, ca o recompensa adusa loialitatii fanilor niponi, iar versiunea de pe “Lazing on a Sunday Evening” este considerata de cei mai multi fani ca cea mai buna. Este genul de piesa complicata, pe gustul lui Freddie, care ii permite sa joace cu o partitura vocala foarte dificila, cu numeroase reverbs si echoes, iar Brian il acompaniaza foarte bine. Compozitie care castiga enorm live, mai ales intr-o perioada in care vocea lui Mercury este la inaltime, iar aici este perfecta, fara alte comentarii, un adevarat spectacol. Se face trecerea in Stone Cold Crazy, dupa un scurt intermezzo.

Freddie “ Thank you. That was a calm little version of Stone Cold Crazy”. Calm little version ??? “Ok, this is a song called Lazing on a Sunday Afternoon” (care a inspirat si titlul bootlegului). Este amuzant si placut sa descoperi astfel de mici comori in setlistul unor concerte din anii ’70, o interpretare foarte buna si o piesa care mai tarziu a fost practic uitata. Pacat. Freddie “Yes, thank you. Ok, I suppose we’d better do some more. Here’s a song that Roger is starting off on the drums, a number called Liar”. O alta piesa de exceptie, mai ales pentru ca in acea perioada se prefera varianta extinsa, de peste noua minute, cu numeroase improvizatii marcate de era psihedelica in care fusese compus Liar. Pacat ca astfel de piese au inceput sa fie uitate in anii 80, desi Liar, intr-o varianta mai scurta, si-a facut aparitia si pe setlistul folosit in turneul The Works.

Brian May “Well, well, well, thank you very much. I got all that. Ok this is… You know, this is our last concert in Japan, we’ve had a great time, thank you very much. This is, this is probably the last number of this set, this is In the Lap of the Gods Revisited”. Lansat printr-o mica improvizatie de pian marca Mercury, o versiune aparte, cu improvizatii si un Freddie exceptional.

Nu stiu daca intr-adevar aceasta a fost ultima piesa a concertului, dar dupa sunetele de final se pare ca asa este, iar trupa a renuntat la encores. In lipsa altei versiuni a concertului, nu pot spune cu siguranta.

Puncte forte : ultimul concert japonez din A Night at the Opera, White Queen, Bohemian Rhapsody (ballad), March of the Black Queen, The Prophet’s Song, Lazing on a Sunday Afternoon.

Concluzii : un concert foarte bun, excelent, de o calitate suprinzator de buna, din pacate incomplet. Tocmai de aceea, in ciuda interpretarii foarte bune, este dificil sa il recomanzi ca definitoriu pentru Queen in 1976. Merita ascultat, alaturi de alte concerte din acelasi an, pentru o imagine completa. Personal, l-am ascultat de mai multe ori, cu placere. Sa speram ca o sa apara candva si integral. Japonia este plina de surprize si din acest punct de vedere.

Piese :

Introduction
Bohemian Rhapsody (Opera & Rock)
Ogre Battle
Sweet Lady
White Queen
Bohemian Rhapsody (Ballad)
Killer Queen
March Of The Black Queen
Bohemian Rhapsody (Finale)
Bring Back That Leroy Brown
The Prophet's Song
Stone Cold Crazy
Lazing On A Sunday Afternoon
Liar
In The Lap Of The Gods...Revisited

Coperta : http://www.queenbootlegs.nl/

Afis : www.queenconcerts.com

Blackie Lawless - The Idol + Hold On To My Heart

Blackie Lawless. Solo. Doua dintre cele mai bune piese pe care le-a scris vreodata. Live. Fara artificii de studio, fara overdub-uri, fara trucuri. O inregistrare de care nu stiam, dar se pare ca YouTube ascunde multe suprize.

Blackie Lawless - The Idol + Hold On To My Heart

Blog Cezar Paul-Badescu

Via Terorism de cititoare, Cinabru a primit o veste buna : Cezar Paul-Badescu si-a facut blog, chestie care era asteptata mai demult. Pana acum sunt putine postari, dar sunt in stilul care deja l-a consacrat pe Cezar Paul-Badescu in cartile sale sau in Dilema veche. Mi-a placut. Mult. Astept si continuarile.

Linkul blogului aici

Interviuri Mircea Cartarescu

Chiar daca sunt mai vechi, raman interesante, mai ales dupa succesul inregistrat cu Orbitor (previzibil, de altfel). Vor mai fi fiind si altele, risipite cine stie pe unde. Cand mai gasesc, le pun pe blog.

Cosmarul meu a fost ca nu-mi voi putea termina trilogia - Cotidianul

Orbitor - 14 ani şi 1400 de pagini - Liternet.ro

In acest moment, proiectul meu in curs este supravietuirea - Formula AS

Tot ce am scris vreodată a fost un lung poem despre şi pentru mine - Respiro

Golgota lui Cartarescu - Evenimentul Zilei

Interviuri din Ziua, Romania Literara, 22 - Humanitas.ro

Ca experienta interioara, nu fac distinctie intre poezie si proza - Observator Cultural

Sarkozy cere castrarea pedofililor. Cinabru ofera solutii

Potrivit cotidianului Ziua, din 22 august 2007, presedintele francez Nicolas Sarkozy a propus castrarea chimica a pedofililor recidivisti, mai exact un tratament hormonal administrat in perioada detentiei, pentru a le taia cheful de aventuri pe viitor. Ideea va revolta cu siguranta spiritele mai "libere" si mai "nesupuse", sustinatoare a libertatilor de tot felul, care se inflameaza rapid cand drepturile unui recidivist nu sunt totale. Sunt curios care va fi pozitia NAMBLA in acest caz. In definitiv, pedofilul este un om eminamente bun, care a gresit o data, de doua, de multe ori, si merita o sansa. Adica sansa de a se mai distra cu un copil sau mai multi. Cinabru crede ca propunerea este necesara - chiar obligatorie - dar si-ar dori mici amendamente. Neinsemnate. Pe alocuri.

Pentru prima infractiune (in acest caz nu trebuie sa existe recidiva) cea mai la indemana solutie ramane castrarea. Cum cea chimica ar costa prea mult, Cinabru a gasit o solutie ieftina si rapida : cosorul de vie. Cine a vazut vreodata unealta, stie la ce ma refer. Folosind ingenios aceasta scula, se taie scrotul cu tot cu bilute si jucaria pedofilului. In locul ei se va monta o sonda, pentru firestile nevoi. Intreaga operatiune, care n-ar dura prea mult, se face, normal, fara anestezie, pentru ca adesea pacientul poate avea probleme de la anestezic. Dupa taiere, zona incizata se cauterizeaza. Cinabru recomanda fierul incandescent sau aparatul de sudura. Operatul poate fi apoi reintegrat cu succes in societate.

Nota : pedofilul trebuie legat zdravan, pentru ca ar putea sa nu inteleaga utilitatea operatiei, stricand momentul in care trece de la statutul de barbat cu probleme psihice la cel de papusa Ken, celebrul iubit al lui Barbie, incorect din punct de vedere anatomic. Muzica de fundal : Britney Spears.

Exista riscul, spun vocile tolerante, ca pedofilul sa nu supravietuiasca. Este un risc asumat. Pentru femeile vinovate de aceeasi infractiune, mult mai putine, inca nu am o solutie. Dar promit sa ma gandesc.

Daca aceasta varianta este prea barbara, socanta si nu respecta drepturile pedofilului, Cinabru s-a gandit si la una de rezerva, un joc de societate care ar putea fi televizat : 72 de ore cu prietenii din celula. Pedofilul condamnat este lasat intr-o celula cat mai mare, eventual cu mobilier si neaparat camere de filmat. Alaturi de el se vor gasi intre 15 - 20 de alti condamnati, pentru delicte diverse, preferabil cat mai violente. Jocul este simplu si fascinant : pret de 72 de ore pedofilul are ocazia sa se joace cu echipa. Este varianta obligatorie pentru cazurile in care violul a fost cauza directa sau indirecta a mortii copilului. Intregul joc va fi transmis online.

Reguli si recompense :

1. Membrii echipei primesc atatea cartuse de tigari cate bucati mai sunt de gasit din pedofil. Nu conteaza marimea si felul acestora.
2. Echipa nu foloseste arme albe sau de orice fel, pentru ca jocul de-a magarusul cu pedofilul este mult mai interesant. In anumite cazuri se pot admite accesorii trendy, precum elementi, brice de ras si tevi de plumb. Eventual cuie, un ciocan mic si un bomfaier. Nu se admit drujbele si bormasina.
3. Pedofilul trebuie sa reziste cat mai mult, dar cel putin un membru al echipei trebuie sa il loveasca in orice moment ales.
4. Pedofilul trebuie sa tipe cat mai mult, ceea ce incurajeaza echipa sa gaseasca noi moduri de folosire a condamnatului.
5. La sfarsitul celor 72 de ore, daca pedofilul are puls si activitate cerebrala, echipa va primi 3 luni de carcera.
6. Pentru fiecare fractura deschisa - o friptura in sange. Pentru fiecare fractura banala - o bere.
7. Echipa nu are voie sa foloseasca scrumiere, are pedofil.
8. Echipa trebuie sa experimenteze cat mai mult. Nu exista limite. Doar cea de timp.
9. Pentru motivarea echipei, fiecare membru va primi dosarul condamnarii, cu toate fotografiile si marturiile victimelor sau familiilor.
10. Participantii supravietuitori beneficiaza de o zi reducere din pedeapsa. Aceasta va fi recuperata, la eventuala eliberare, cu 72 de ore necesare pentru birocratie.

Aplicand aceste doua proiecte simple si distractive, Cinabru crede ca numarul pedofililor va scadea destul de rapid sau chiar de tot. Cat mai repede. Si nu, Cinabru nu este de acord cu simpla condamnare la moarte, vrea ca mai intai pedofilul sa sufere. Cat mai mult. Cat mai intens. Si inca nu este destul.

Jazz in Vancouver 78 – 14 Decembrie 1978

Marea surpriza a anului 2007 in cercurile fanilor Queen colectionari de bootleg-uri a fost aparitia acestei inregistrari a concertului din 14 decembrie 1978, Vancouver, despre care nici macar nu se stia ca exista. De fapt, acest concert circulase si inainte printre colectionarii de top, fiind considerat “foarte rar” si dat la schimb doar pentru inregistrari de aceeasi valoare. Pana cand un suflet generos l-a postat pe torente, si restul este istorie. Dupa ce m-am chinuit zile bune sa il iau, a fost in sfarsit al meu (insert : my precious !!!). Calitatea inregistrarii este aproape excelenta, cu mici clickuri si un usor fasait al benzii, care da un plus de autenticitate si cateva scurte intreruperi. Nu am ascultat foarte multe concerte din Jazz Tour, dar acesta este unul foarte bun (stiu ca pana acum am spus despre fiecare concert prezentat ca este foarte bun, dar nu am gasit un concert Queen care sa ma dezamageasca). Publicul din Vancouver se pare ca a fost foarte entuziast, pentru ca trupa raspunde pe masura si pune in scena un concert de zile mari.

Inceputul este clasic, cu We Will Rock You (fast), in forta, cu un sunet foarte greu si urletele si aplauzele publicului, un Freddie in perfecta forma. “Hello, Vancouver ! How’re you feeling tonight ? You’re ready to rock ? You’re ready to roll ? OK, let’s go” si se trece in Let Me Entertain You, piesa care castiga enorm fata de versiunea plata de pe album. Felul in care Freddie se joaca in partile de refren – “let me eeeentertaaaain youuuu” este memorabil, ca si celebra “we’ll give you piece de resistence”. O piesa foarte buna pentru a deschide un concert, urmata de un Brian May entuziast : “Thank you, good evening, it’s nice to be back, see you again. We’ve got a lot of goodies for you tonight, and first of all we’d like to do a song which should be bring some memories to some of you. This is Somebody to Love”. Inceput ca de obicei cu o mica improvizatie marca Freddie “Can anybody find me somebody, oh, somebody to loooooove ?” dupa care se intra in ritmul obisnuit. Este o versiune buna, dar nu mai buna ca in alte ocazii. Oricum, o piesa dificila, dar deosebita in orice concert si definitorie pentru ce insemna Queen atunci si pentru forta vocala a lui Mercury. Brian May improvizeaza la randul sau, schimband sensibil unele parti de chitara, iar partea de chorus este foarte buna, cei trei auzindu-se perfect. La pasajul de la jumatatea piesei Freddie duce vocea destul de sus, cu o usoara cadere la un moment dat, aproape imperceptibila, continuat excelent de Taylor cu un timbru ce aminteste de I’m In Love with My Car.

Freddie : “OK. OK, I can see we’re gonna have a lot of fun tonight. OK, we’re gonna give you rock’n’roll all night. Good, we’d like to do another song from our album Jazz. This is a John Deacon composition, titled If You Can’t Beat’em, Join’em !” John Deacon este un compozitor suprinzator de talentat, dar oarecum mi se pare ca a stat mereu in umbra celorlalti, insa piesele sale sunt usor de recunoscut. Aceasta compozitie poate parea modesta dupa standardele Queen, dar in concert este mult mai energica si mai placuta, oferind cateva momente de duet Mercury – Taylor memorabile. O piesa OK. Dupa strigatele entuziaste de “Rock On”, Freddie introduce in sil clasic urmatoarea piesa : “ Now you see, few years ago we used to have a manager, or manager in English. Guy used to try to ripp off on us and he was a real motherfucker, I tell you. We soon got rid of that, we soon got rid of him and just so we’d remember him we wrote him a song… That’s right, that’s right, this is a song called Death on Two Legs”. Deja o piesa clasica, devenita legendara printre fani ca o razbunare inteligenta, dar versiunea din Vancouver 78 pot spune ca m-a dezamagit.

Ceva lipseste din energia din anii trecuti, oarecum nu se potriveste cu setlist-ul. Oricum, o piesa acida, din care se trece fluid intr-o piesa clasica, Killer Queen, intr-un tempo ceva mai rapid decat in trecut si un timbru mai jos, care oricum ii joaca feste lui Freddie in prima parte. Medley-ul continua cu Bicycle Race, una dintre piesele pe care nici acum nu le-am inteles, si care fara controversatul clip cred ca ar fi fost uitata rapid. Aici suna bine partea cu “bicycle races are coming your way…”, dar cam atat. Pentru un moment de respiro pentru Mercury, Roger Taylor trece in piesa sa de rezistenta mult timp, I’m In Love With My Car, pentru mine una dintre piesele esentiale pentru Queen in anii 70, si nu cred ca altcineva ar fi reusit sa ii dea viata in stil Taylor. Secondat de Freddie, Taylor reuseste o versiune aparte, densa, grea, foarte hard.

Urmeaza o alta piesa cunoscuta de public, Get Down Make Love, dar este genul de piesa care a imbatranit urat. Nu inteleg de ce trupa a inclus-o in setlist, suna pasabil si mi se pare ca il limiteaza pe Freddie, mai ales datorita lungului pasaj intrumental care rupe ritmul. You’re My Best Friend, o alta compozitie Deacon, este placuta si suna bine, dar nimic mai mult, potrivita sa o dedici unei persoane speciale. Freddie “Thank you” si dupa o scurta intrerupere a inregistrarii se trece la Now I’m Here, versiune buna si foarte rapida, plina de energie – Freddie este memorabil la “I’m just …” urlat intr-un stil inimitabil. Urmeaza clasicul moment de interactiune Freddie – public, cu exercitiile vocale care au evoluat continuu de-a lungul istoriei trupei. “We’re gonna play for you some more”, si Mercury incepe alaturi de public un joc “Now I’m here, think I’ll stay around, around, around, yeaaah. You did good. Stay around, around, around, down in the city just for you and me”. Si da, publicul din Vancouver se dovedeste chiar neasteptat de bun. Ca si la Spread Your Wings, introdusa cu un interesant impromptu de pian, dupa care se intra in piesa obisnuita, intr-o versiune foarte buna, apropiata de sesiunea BBC (pentru mine, pana acum, cea mai buna varianta existenta), iar solo-ul lui Brian May este, asa cum se intampla in concertele cu un public entuziast, extins si modificat mult fata de album, mai lung, intr-un ton jos, foarte potrivit completat de pianul lui Freddie. Superb. Pur si simplu.

Urmatoarea piesa, Dreamer’s Ball, nu a fost niciodata una dintre preferatele mele, si este prezentata de May si Mercury printr-un scurt dialog cu publicul. Brian “Allright, we’re gonna have a little fun now”. Freddie “ Uuuuu, yeah !” Brian “ We have a little, special stage, so get a little closer this time.” Freddie “ How you’re doing down there ? “ Urlete din public “ Excellent, excellent !”. Freddie “You mean you’re not crushed to pieces ? Ok, we’re gonna … We’d like to start with a beat, come on, any beat you like. Come on. You can do anything you like tonight, take your clothes off”. Din public se aude o voce “All right !!!”. Mult entuziasm. Este genul de piesa acustica, pasabila pe album, dar interesanta live, mai ales pentru inflexiunile de jazz folosite de Mercury. Merita ascultata. totusi.

Brian “Thank you. Real silliness there, should keep us awake, you know. We’d like to thank you for filling up this beautiful place, thanks a lot for coming. Here’s something special for you”. Freddie “We’re gonna … we’re gonna do something we’ve been trying out a few times, depending on what the mood is. And the mood feels goood. This is a slight transformation from the original version. We’re gonna do a duet to the song Love of My Life”. Cu improvizatia vocala similara celei de pe album, este o reusita. De fapt, este una dintre piesele de rezistenta, care si in perioadele in care vocea lui Freddie avea probleme, tot suna foarte bine. Nimic de comentat in plus. Unul din acele momente magice Queen, greu de descris. Ca si reactia entuziasta a publicului. Pentru a lansa ’39, Brian apeleaza din nou la cei din sala “Thank you. Hope you’re feeling like making a little bit of noise again now. Ok, a little song called 39”. Freddie “ Let’s go, everybody”. Versiunea live 39 a fost mereu speciala, pentru ca asa cum se vede de exemplu in inregistrarea video de la Earls’ Court 77, Brian, Freddie si Taylor cantau impreuna piesa, a capella, Brian asigurand partea de chitara, iar John Deacon basul. Exceptionala, vocile se imbina excelent, suna mai bine decat pe mai sus-mentionatul concert, chiar are o tenta country foarte placuta. Inedit, dar nu pentru Queen.
Setlistul continua cu o noua supriza pentru cei care sunt familiarizati mai curand cu concertele din anii 80. Freddie “Thank you. OK. We’re gonna do something a bit heavy right now, OK ? I must tell you, we do like doing the acoustic songs, a lot of people just want as rock and roll, real heavy rock and roll. We liked to do the acoustic, now we’re gonna get rid of this fucking (neclar). Now we’re gonna do a song from our News of the World. It’s called It’s Late”. O piesa dura, foarte hard, foarte buna, cu un farmec aparte mai ales la refren, in special pasajul de final “It’s late, it’s late … it’s aaaaaal toooo laaaate”. Memorabil.
Dupa It’s Late, cum din public se cere Don’t Stop Me Now (care nu va fi cantata), Freddie anunta “OK, we’re gonna get ya tonight. This next song features John, Roger and Brian, they’re gonna do their thing tonight. This is a song called Brighton Rock.”, piesa urmata de un solo Taylor si celebrul solo Brian May, mereu altfel, secventa terminata de o noua improvizatie, un jam al trupei, pasaj ce suna neasteptat de bine, cu ceva din Dreamer’s Ball si din It’s Late. Lipsesc cateva secunde la inceputul urmatoarei piese din setlist : Freddie “…guys, right now. This is a song written strictly for you all ladies with great big tits and great big asses. You think everybody with great big tits and giant almost backside. This is … happens to be the latest single, it’s called Fat Bottomed Girls”. Nu cred ca in acest concert Freddie sa fi adus pe scena modelele nude, calare pe biciclete, dar ideea ramane. Urmeaza o versiune electrizanta de Keep Yourself Alive, cu o trupa inca in plina forma, o piesa care nu si-a pierdut farmecul si care avea mai tarziu sa fie reluata pentru setlistul turneului The Works. Trecerea se face direct in Bohemian Rhapsody, dar deja vocea lui Freddie este obosita, notele inalte sunt dificile, si de cel putin trei ori greseste, dar nu este atat de deranjant. In esenta, piesa suna foarte bine, fiind urmata de Tie Your Mother Down, plina de energie (ciudata optiunea de a o muta spre final), apoi de Sheer Heart Attack, o alta piesa pe care nu o plac in exces, dar interesanta prin viteza. Si aici vocea lui Freddie are ezitari, dar se descurca. Dupa clasicele We Will Rock You si We Are the Champions, care reusesc din nou sa arunce in aer intregul public – si trebuie sa recunosc, foarte sincer, ca trupa reuseste doua versiuni exceptionale, iar vocea lui Freddie pare sa isi revina meticulos la WATC, foarte bine interpretata, cu notele inalte atinse – urmeaza finalul deja clasic : God Save the Queen, urlete, aplauze, Freddie “ Thank you, good night Vancouver,” Sfarsit.

Puncte forte : atmosfera incredibila, calitate excelenta (aproape), If You Can’t Beat’em Join’em (una dintre cele mai interesante versiuni live), I'm In Love With My Car, Now I’m Here (pentru energie), Spread Your Wings (pentru solo-ul lui Brian), It’s Late, Love of My Life, We Are the Champions, un concert rar disponibil in sfarsit.

Concluzie : daca cineva m-ar intreba cum suna Queen live in 1978, deocamdata acest concert ar fi prima mea recomandare. Excelent pentru fani si indicat pentru cei care vor sa descopere Queen in anii ’70. O inregistrare exceptionala, recomandata. Pana acum concertul meu preferat din turneul Jazz.

Piese :

Disc 1 (38:39)
1. We Will Rock You (fast version)
2. Let Me Entertain You
3. Somebody To Love
4. If You Can't Beat 'Em Join 'Em
5. Death On Two Legs > (medley start)
6. Killer Queen >
7. Bicycle Race >
8. I'm In Love With My Car (medley end)
9. Get Down Make Love
10. You're My Best Friend

Disc 2 (77:27)
1. Now I'm Here
2. Spread Your Wings
3. Dreamer's Bar
4. Love Of My Life
5. '39
6. It's Late
7. Brighton Rock >
8. Roger Taylor's tympani solo >
9. Brian May's guitar solo >
10. Jam
tape flip
11. Fat Bottomed Girls
12. Keep Yourself Alive
13. Bohemian Rhapsody
14. Tie Your Mother Down
1st encore (tape edit)
15. Sheer Heart Attack
2nd encore (tape edit)
16. We Will Rock You (slow version) >
17. We Are The Champions
18. God Save the Queen

Coperta : www.queenlive.ca

Vladimir Nabokov - Cursuri de literatura

Cinabru aflase mai demult de aparitia celor doua volume reunind cursurile de literatura sustinute de Vladimir Nabokov la Universitatea Cornell, in perioada 1940 - 1958, dar spre rusinea lui inca nu le are in biblioteca. De citit, le-a citit si recitit, dar fatalmente a trebuit sa le dea inapoi. Asta este soarta tragica a unei carti imprumutate, ce sa facem. Dar anunta solemn ca le-a pus pe lista lunga a proximelor achizitii.

Primul volum, "Cursuri de literatura" (Editura Thalia, Bucuresti, 2004, pret 24 Ron) prezinta prelegerile sustinute de Nabokov, prezentand creatii semnate Charles Dickens, Gustave Flaubert, R.L. Stevenson, Proust, Kafka si altii, intr-o maniera aparte. Nu stiu cat de bun profesor era Nabokov, dar prelegerile sunt de-a dreptul fascinante. Ca si cele din volumul "Cursuri de literatura rusa" (Editura Thalia, Bucuresti, 2006, pret 24 Ron), prezentand viziunea lui Nabokov asupra mai multor autori importanti rusi, precum Tolstoi, Cehov sau Dostoievski.

In esenta, doua volume esentiale atat pentru cei care au o afectiune aparte pentru Nabokov (Cinabru inclus in aceasta categorie) cat si pentru cei care vor o abordare critica inedita. Ma mira si ma bucura in egala masura faptul ca o editura mica si practic necunoscuta, precum Thalia, a avut aceasta initiativa.

Cartile pot fi comandate aici.

Sfintii inchisorilor - Monseniorul Ghika

Preot, confesor, om de stiinta, diplomat. Arestat in 1952 pentru "inalta tradare", este inchis la Jilava, unde va fi torturat in repetate randuri si supus interogatoriilor bestiale. Este judecat un an mai tarziu, dar din cauza tratamentului la care fusese supus moare pe 16 mai 1954, fara a-si pierde vreo clipa credinta.

Sfintii inchisorilor - Monseniorul Ghika pe HotNews.ro

Noul DVD Queen - Queen Rock Montreal & Live Aid

Noul DVD Queen, care urmeaza sa fie lansat cat de curand, pe 23 octombrie 2007, este " Queen Rock Montreal & Live Aid". Desi fanii se asteptau sa fie lansat Budapest 86, Rio 85 ori Japan 85 - optimistii sperau chiar la un concert din anii 70 - iata ca din nou Queen Productions surprinde neplacuta, oferind un material video lansat de alte patru ori in trecut, pe VHS, Video Disc si DVD. E adevarat ca inregistrarile nu erau aprobate de trupa (povestea este mai complicata, dar nu erau bootleguri sau versiuni pirat) si nu corespundeau perfectionismului Queen, dar … Sa lansezi din nou un produs (de altfel foarte bun), arhicunoscut ? Ca bonus aceleasi genii de la Queen Productions ofera Live Aid 85, considerat de unii cel mai bun concert Queen, cand trupa ar fi dominat festivalul pus la cale de Bob Geldoff. Numai ca inregistrarea de la Live Aid este deja plictisitoare pentru majoritatea fanilor, care au vazut-o si revazut-o de sute de ori.

E adevarat ca noua versiune este remasterizata, imaginea ar fi mai buna, etc, etc. Dar in esenta este aceeasi compilatie incompleta a concertelor din 24 si 25 noiembrie 1981, Montreal, fara Flash si The Hero (se pare ca acea portiune de film s-a pierdut), adica absolut nimic nou. Si Cinabru nu crede ca va prea interesanta nici pentru publicul obisnuit cu Live at Wembley. Iar ca bonus, in loc de turneul sud-american din 81, Live Aid 85 ? Please … Iar coperta, daca ramane, este dincolo de comentarii. Oribila.

Concertul va fi lansat integral, in format audio remasterizat, pe CD si vinil. In concluzie, desi este, repet, un concert bun, este inca o dezamagire QP. Sunt foarte curios care va fi urmatoarea aparitie ? Wembley avand ca bonus clipul de la Show Must Go On ? Sau A Night at the Opera ? Sau poate Greatest Flix 1 si 2 ?

Mai multe informatii, aici. Stiu, prezentarea suna foarte bine. Si cam atat.

Sfintii inchisorilor - Maica Mihaela

Ultimele ganduri

"Vor veni multi care va vor sili sa recunoasteti ca Miscarea a avut un drum gresit si ca tot restul luptei a fost o ratacire. Tuturor acestora le veti raspunde raspicat: Ei nu au gresit. Ei ne-au scos din fundul unei adanci prapastii de intuneric, dezmat si necredinta. Au aprins o faclie si am mers cu totii tinta spre ea. Daca am gresit ca am scos sabia, am si acceptat sa fim rapusi prin ea si este adevarat ca am curmat vieti de oameni pe care nu aveam dreptul sa le frangem. Dar astazi, ridicati pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost calauze, vedem cararea cea adevarata si suntem siguri de lumina. Am vorbit despre Hristos si am mers in parte, dupa puteri, pe urmele Lui.
Acum suntem total ai lui Hristos si, alaturi de El, drumul nostru inseamna dragoste si lasarea tuturor celorlalte, inclusiv a razbunarii, pe seama lui Dumnezeu, iar grija noastra sa fie una singura: aceea de a cunoaste voia Lui si apoi de a o indeplini intocmai".

Acest mesaj a fost transmis de Maica Mihaela prin viu grai din inchisoarea Miercurea Ciuc.

Un exemplu cutremurator de credinta si de viata inchinata lui Hristos, Maica Mihaela ramane un simbol al rezistentei anti-comuniste si al credintei, din pacate prea putin cunoscut pana acum.

Sfintii inchisorilor - Maica Mihaela pe HotNews.ro, material semnat de Cezarina Barzoi si Ionut Baias

Motorhead - I Don't Believe a Word

Pana acum, singura inregistrare video existenta a celei mai bune piese Motorhead (cel putin pentru Cinabru), o piesa de care il leaga multe amintiri. Sunt curios daca Slayer isi mai aduce aminte de IDBW ?

Motorhead - I Don't Believe a Word


Enjoy. Lemmy rules.

Enoiu si banalitatea raului

Evenimentul Zilei a publicat in numarul din 13 august un interviu cu sinistrul Gheorghe Enoiu, colonelul cunoscut printre detinutii politici si sub numele de "macelarul Enoiu", una dintre cele mai sinistre figuri ale Gulagului romanesc inca in viata. Am ezitat indelung daca sa pun mizeria numita Enoiu pe blog, dar cred ca este necesar. Interviul este stupefiant pentru oricine cunoaste catusi de putin rolul jucat de Enoiu in infernul puscariilor comuniste. Senin, chiar artagos, Enoiu neaga cu inversunare ca ar fi dat macar o singura palma vreunui detinut, insista ca i-a ajutat cat a putut si ca nu a facut decat sa apere legea si natia noastra romaneasca. Mai mult, duiosul colonel le cumpara medicamente, intervenea pentru eliberarea lor si isi certa subordonatii care bateau detinuti.

Interviul intreg, aici.

Siderant. La fel de uluitor e ca in ultimii 17 ani nimeni nu l-a deranjat pe Enoiu nici macar cu o intrebare, ca si faptul ca acelasi Enoiu se infrupta linistit, la cei 80 de ani, cu o pensie de 2300 de lei noi. Ar fi avut mai mult, saracul, dar i se retine un impozit de 400 de lei, dupa atatea decenii de servicii aduse tarii, debarasand-o de balastrul reprezentat de opozantii comunismului. Cine doreste mai multe detalii despre faptele de arme ale vajnicului si inocentului colonel, poate consulta Raportul Tismaneanu. Dar in timp ce multi dintre fostii detinuti politici, cati mai traiesc, se chinuie cu pensii mizere si trupuri betege, Enoiu e inca in forma, si se plange ca e persecutat. Cum impotriva lui s-a depus o plangere penala, Cinabru asteapta ca justitia romana sa se miste rapid, pentru ca in acest caz se poate vorbi de crime impotriva umanitatii.

Fotografia remarcabila care insoteste articolul m-a facut sa ma gandesc la un celebru proces, cel al lui Adolf Eichmann, desfasurat la Ierusalim, in urma caruia fostul lider nazist a fost spanzurat. Aceeasi expresie faciala, aceleasi scuze - eu nu am fost, am executat doar ordine, acestea erau regulile, eu nu am lovit, eu nu am facut - aceeasi privire de fiara incoltita care nu intelege cum cineva isi permite sa il intrebe ceva. Cum, nu e un erou, nu e un simbol al sistemului, valorile sale nu sunt ideale ? Imposibil. In forul sau launtric Enoiu este cu siguranta revoltat ca niste imputiti de jurnalisti indraznesc sa il acuze de crime, tocmai pe el, eroul noptii noastre.

Nu cred ca Enoiu va ajunge sa plateasca vreodata pentru ce a facut. Nu cred ca va suporta regimul de detentie, fiind grav bolnav, si nici nu cred ca va ajunge pana acolo. Va ramane sa pluteasca, ranjind, prin mocirla in care ne-am scufundat de decenii si din care incercam sa iesim agatandu-ne de o sticla goala de Coca Cola. Enoiu este imun la orice pentru ca si Romania este prea bolnava si euforica pentru a-si razbuna trecutul. Si in timp ce toti Enoii isi toaca pensiile babane, iar batranii cu ani de puscarie si front in spate cersesc prin fata magazinelor sclipitoare, Cinabru se intreaba daca cei care au dat chip acestei "banalitati a raului" au avut vreodata fie si o noapte de insomnii ? Discutand cu un fost detinut politic, legionar, imi spunea ca si acum are cosmaruri noapte, si acum simte loviturile, foamea, frigul, mizeria, si acum se trezeste tipand, si acum este prins in acelasi cosmar din urma cu decenii. Nu cred ca Enoiu stie ce inseamna asta.

Asa cum Israelul nu ezita sa caute si sa trimita in procese criminali nazisti nonagenari, ar trebui sa faca si Romania, daca totul nu ar colcai purulent de prietenii, incardaseli, complicitati si mizerii uriase. Oare cati Enoi sunt bine sanatosi in aceste clipe ? Si cine va razbuna victimele lor ? Si cum ? Si cand ?

Orbitor, la sfarsitul cartii - pe Terorism de cititoare

Lucia, cunoscuta pentru cronicile de exceptie (fara gluma) de pe blogul Terorism de cititoare, "recidiveaza" foarte placut cu asteptata cronica a trilogiei Orbitor. Iar Cinabru trebuie sa spuna ca a fost cel putin placut impresionat de analiza realizata de redutabila cititoare, in acelasi timp consistenta si sintetica, pe scurt, cea mai buna de pana acum. Lucia reuseste sa prinda exact esentialul, fara sa esueze in lamentari sau aberatii, ceea ce e greu de facut. Felicitari.

Merita citita, aici.

I'm a musical prostitute, dear…

Sub acest titlu dat de fani circula poate cel mai cunoscut interviu acordat vreodata de Freddie Mercury, cunoscut pentru aversiunea sa pentru presa in general si mai ales pentru jurnalistii de scandal. Departe de imaginea sa vulcanica de pe scena, Freddie prefera sa evite discutiile cu jurnalistii, acordand greu interviuri, mai mult scurte declaratii in cadrul conferintelor de presa. Asa ca acest interviu din 1985, disponibil integral si in format video (din pacate nu de cea mai buna calitate) este nu doar o raritate, cat o sursa documentara de prima mana. Este (din cate am vazut/citit pana acum) si cel mai amuzant, cel mai liber si dezinvolt, poate cel mai interesant, trecand de la viziunea lui Freddie asupra vietii la stilul sau de a compune, de la presa de scandal la Queen, de la nefericirea unui muzician adulat pana la isterie de fani la pasiunea sa pentru arta. Un document interesant pentru fani si nu numai.

Interviul complet, in format text, pe Queencuttings.com.

Foto : Queenzone.com

Sfintii inchisorilor - Episcopul Ioan Suciu

O biografie simbolica pentru martiriul Bisericii Greco-Catolice din Romania in perioada regimul comunist. Continuand serialul dedicat "sfintilor inchisorilor", Ionut Baias prezinta dramatica viata a episcopului Ioan Suciu, un adevarat martir al secolului trecut, care a ales suferinta, inchisoarea si in final moartea pentru a nu face sinistrul pact cu Diavolul. Un om cum putini mai sunt astazi, care a rezistat prin credinta si rugaciune, dand un exemplu de demnitate.

Sfintii inchisorilor - Episcopul Ioan Suciu

Sfintii inchisorilor - Costache Oprisan

Un nou episod al serialului Sfintii inchisorilor, una dintre cele putinele initiative demne de respect din presa romana, dedicat de aceasta data lui Costache Oprisan. Legionar, un caracter admirabil, a fost pe rand persecutat de regimul antonescian, de cel nazist (care l-a internat in lagar) si de cel comunist, cunoscand infernul Gulagului romanesc.

Personalitate complexa, deosebit de inteligent si cult, preocupat de orice subiect interesant, de la muzica la matematica si filosofie. Studentul favorit al lui D.D. Rosca, a avut sansa de a audia unele dintre cursurile tinute de Martin Heidegger.

Victima a trei regimuri totalitare, a fost torturat, umilit si zdrobit in inchisoare. Vina : a fost seful Fratiilor de Cruce pe intreaga tara, sfidand regimul comunist. A murit in inchisoare, dupa ce fusese indelung chinuit in cadrul sinistrei Reeducari.

Sfintii inchisorilor - Costache Oprisan pe HotNews.ro