Album literar gastronomic

Nu sunt şi nu voi ajunge vreodată un gurmand, deşi l-am citit cu fascinaţie pe Brillat-Savarin în ediţia Biblioteca de Artă, şi ca o plăcere vinovată citesc când am ocazia cărţi de bucate de tot felul. Poate sunt un pasionat încă nedescoperit nici de mine. Mănânc fără prea multă pasiunea sau interes, preferând că citesc despre decât să gust. Un fel de perversiune gustativ-livrescă. Cum ar fi spus Tiffany Reynaud, apud Sorin Stoica. Nici copil fiind nu eram prea mâncăcios, spre disperarea genitorilor şi mai ales a bunicilor, care îmi prevesteau un viitor rahitic. Ceea ce nu s-a întâmplat. Dar tot copil fiind, cu mulţi ani în urmă, eram pasionat şi de almanahurile vremii, din care strânsesem o colecţie bunicică datorită bunicului din partea mamei. Le cumpăra, apuca să le răsfoiască, apoi i le împrumutam şi împrumutul se transforma în confiscare, mai ales dacă era vorba de Perpetuum comic, celebrele almanahuri Urzica. Şi acum mai am unul sau două.

      Mai erau şi Flacără, parcă şi Contemporanul, refuzam orice legat de sport (atunci ca şi acum) până când am pus mână pe piesa de mai jos. Un Album literar gastronomic, scos în toamna lui 1983 de revista Viaţa Românească. O apariţie, îmi dau seama acum, tare interesantă în peisajul vremii. Şi chiar dacă nu este într-o stare prea bună, chit că era cartonat şi bine tipărit, a rezistat vremurilor mai bine decât altele. Ţin minte că a fost almanahul meu preferat mult, mult timp. 

      Acest album - nu am idee dacă au existat şi alte ediţii - ilustrat ciudat de atrăgător de Florin Pucă şi Mihail Cârciog - amesteca într-un caleidoscop literar-gastronomic texte autohtone sau inspirat traduse cu reţete, în principal româneşti, de tot soiul, proverbe, sfaturi şi trucuri gospodăreşti din reviste şi culegeri de secol XIX, poezii şi anecdote, sfaturi de la nutriţionişti demult deveniţi pământ de flori şi înduioşătoare adesea prin inocenţa lor savantă, viniete bicolore caricaturale şi pagini întregi de folclor, strâns din izvoare şi cronici desuete. Rezultatul era fascinant, mai ales că aveai ocazia, între o reţetă de ciorbă de burtă şi una de ficat normand să descoperi autori mai noi şi mai vechi, unii din manualele de română, alţii de care nu auzisei nimic, dar care au fost mai târziu tare dragi. 

      Paginile erau împărţite în două coloane casetate egale. În stânga puteai citi fragmentele literare, unde găseai un amestec de Eminescu, Arghezi, Rebreanu, Vlahuţă, citadinul Ion Gorun, Mircea Micu, Beniucul de tristă amintire, Swift, cu demult nereeditatele sfaturi pentru bucătărese şi o traducere bună a Munţilor de zaharicale, o bogată şi interesantă selecţie din Sadoveanu, bucăţi din sublimul Şalom Alehem (pe care aveam să-l descopăr cu adevărat mult mai târziu), uitatul dar hazosul Zoşcenko, rânduri din Epictet sau Horaţiu, poeme în proză, bucolice şi casnice, de Arghezi. Dar şi Brecht, cu un fragment din Povestiri despre domnul Kuener, pe care încă nu am citit-o nici astăzi. Ilf şi Petrov, cu scena înfometării voluntare a lui Vasisuali, cam două coloane din Huysmans cu În răspăr, o bună parte dintr-o excelentă schiţă purtând semnătura lui Karinthy Frigyes, din care tot nu s-a tradus suficient la noi. Genialul Jerome K. Jerome, cu fragmentul în care un mâncăcios nu apucă să se bucure de bufetul suedez de pe vaporul pe care se îmbarcase. Prânzul lui Somerset Maugham, schiţă umoristică pe care n-am găsit-o în alt volum. Amintiri despre Eminescu, semnate de Şi chiar Poe, Durrenmat, Montaigne, etc. Maiakovski. Pe nedrept ignoratul Delavrancea. 

      Interesante mi se par astăzi două alegeri, recuperări ale unor autori care cunoscuseră destul din închisorilor comuniste şi trecuseră printr-o lungă perioadă de moarte literară şi civilă, chiar după eliberare. Primul este Vasile Voiculescu, din care autorii au ales fragmentul ospăţului monahal, de o diversitate şi un rafinament excesiv care i-ar fi făcut invidioşi pe marii gurmanzi ai istoriei, amestec de lăcomie şi opulenţă a gusturilor şi varietăţii ideilor de a transforma vietăţile Demiurgului în reţete delicioase. Alături de vinuri pe măsură. O micro-istorie a bucătăriei româneşti tradiţionale. O altă surpriză este prezenţa consistentă a lui Păstorel Teodoreanu, umorist, bon-viveur şi băutor rafinat, de la care s-au selectat nu doar o serie de reţete, în stilul glumeţ şi seducător al rubricilor din presa vremii - salată de langustă fără langustă, cozonac, cartofi prăjiţi, pilafuri - dar şi poezioare satirice, sfaturi despre eticheta la masă, anecdote. Şi un bogat glosar de băuturi, fiecare cu o scurtă descriere, atât de multe şi variate încât îţi dau impresia docenţei într-un domeniu atât de desconsiderat. Şi tot aici descoperi şi misterul unui fel erudit şi rar, afafaflykess cu mixandre cubice. Ceea ce îl face pe Păstorel Teodoreanu, rămas în istorie mai mult pentru epigramele semnate şi atribuite, un om de lume, cunoscător şi gurmand autentic, mult mai interesant decât edulcoratul său frate. Şi el prezent în albumul literar gastronomic. 

      Dar partea gastronomică este, fireşte, prezentă în egală măsură. În afara reţetelor coloanei din dreapta, descoperi aici pagini întregi din sfaturile lui Bacalbaşa, nutriţionist avant-la-lettre, sfaturi despre creşterea porcului (fascinante pentru un citadin care a văzut porcul doar în stadiul pre-gătire), reţete vegetariene şi numeroase reţele vechi, ”ale bătrânilor”, indigeste şi grele cu siguranţă, dar promiţând delicii uitate, şi scrise cu o poezie şi o pricepere arhaică a limbii demult uitate. Şi o bogată selecţie de sfaturi practice în gospodărie, găsite prin vreun almanah de acum o sută şi mai bine de ani, cu reţete de genul ”chip de a limpezi vinul cel roşi şi tulbure”, ”scrob pentru a lipi porţelane, steclării şi alte lucruri sparte”, ”chipul de a febre oăle fără foc” sau ”chip de a se dizbăta îndată”. Antropologie cultural-gastronomică perfectă. Cine mai ştie azi de cafeaua de cartofle, de dramuri, de untura de trăsuri, de ţipirig, piatră acră sau altele asemenea. Iar frunza de mesteacăn şi pojarniţa sunt bune pentru a împiedica brânzeturile să mai facă viermi. Instantanee dintr-o lume care nu mai există, inspirat selectate şi marcate de o poezie veche şi ireală astăzi. Nostalgia anghemachtului şi a chifteluţelor de ştiucă. O doză consistentă de folclor, mai puţin interesantă pentru mine, dar bună pentru o sumară prezentare a valorilor gastronomiei rurale. Şi multe altele. 

     Regretatul Radu Anton Roman a dus această îmbinare de literatură şi gastronomie la apogeu cu Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, probabil cea mai frumoasă carte despre arta mâncării publicată vreodată la noi, şi imposibil de depăşit. Cred. De fapt, sunt sigur. Cum sunt sigur şi că cel puţin va fi răsfoit acest uitat album literar gastronomic. Şi că i-a plăcut. Dacă îl găsiţi prin vreun anticariat sau pe raftul din spate al bibliotecii, merită măcar câteva ore.

Foto: http://anticariatlyly.wordpress.com

Vlad Muşatescu - De-a puia-gaia

      Cântă, tanti Raliţo, neastâmpărul care-l cuprinsese pe nepotul tău, Al Conan Doi, în căutarea unui loc liniştit unde să poată, odată pentru totdeauna, termina măcar unul dintre romanele poliţiste care îi zgârmă în cap. Eventual însoţit de fasole bătută, costiţă prăjită, ceva Kent şi cateva cafele tari şi groase, de să te ridice de pe scaun şi să te îndrepte spre claviatura vechii Erika. Pentru cei care au crescut cu aventurile grăsunului şi bezmeticului detectiv improvizat ar fi fost interesantă o poveste cu Al Conan Doi în versiunea - mereu gonflată şi ireală - a celebrei tanti Raliţa. Cum ar fi sunat oare o a cincea parte, sau măcar un episod, în interpretarea mătuşicii tabagice, cu pantofi bărbăteşti măsura 46 şi învăluită în linţoiul de Mărăşeşti. De fapt, în ultimul său interviu, Vlad Muşatescu anunţa că ar vrea să scrie o carte doar despre tanti Raliţa şi isprăvile acesteia la Stambul, din vremea care i-a adus pe uliţa haznagiilor renumele de Hagiţa Raliţa. Din păcate n-a fost să fie. 

     De-a puia-gaia (ar fi interesant de aflat dacă puştii de astăzi mai ştiu ce e asta) e prima parte din tetralogia dedicată extravagantului Conan Doi, şi pentru necunoscători ar fi chiar cea mai bună introducere în stilul şi lumea detectivului gurmand. Având toate caracteristicile unui roman noir clasic - o casă impozantă şi sumbră, departe de civilizaţie, o comoară după care aleargă toate personajele, o crimă aparent fără autor - îmbinate cu cele ale oricărui roman scris de Vlad Muşatescu - umor onomastic, gaguri, dialoguri spumoase şi mâncare bună - este un inspirat început pentru povestea buimacului detectiv. 50 de ani, 1.68 metri pe înalt, 0.77 pe lat, şi peste 102 kilograme pe cântar, tuns scurt. Nevastă - una şi bună. Bulgăroaica Penke. Obsedat de policier şi posesor al primei mii de numere din colecţia Masque. 

      De această dată, cu şase manuscrise în portofoliu şi gândul că trebuie să scrie încă unul, care sigur va înfrânge cabala editurilor speriate de noul maestru al romanului poliţist, Al Conan Doi pleacă din Moşilor pentru o misterioasă pensiune montană, aflată pe undeva pe lângă Posada. După micro-dejunul cu brânză de veci, ceai divers de sunătoare, muşeţel, tei şi chimen, o roşie şi o felioară de pâine, plus scobitori şi zaharină, va ajunge chiriaş al impozantei Mariţa Nachtigal, o bătrână amazoană, ce-l depăşeşte net ca dimensiuni, vârstă şi prestanţă. Şi jucătoare fanatică de table, la fel ca Al Conan Doi. Atât de pasionată, încât în lipsa unui companion nu ezită să joace singură, pufăind eventual dintr-un monumental şi duhnitor trabuc. 

      Mariţa Nachtigal, cunoscută intimilor şi ca Mamariţa, nu cu multă vreme în urmă o dizeuză de mahala ce frânsese destule inimi şi se încurcase într-un patrulater amoros încă rezistând, este doar şefa menajeriei de personaje din pensiunea de la Breaza. Şefa de trib pe care nimeni nu o contestă. Ca de fiecare dată, Al Conan Doi va da cu ochii de caractere trăznite şi nume imposibile. E un blestem pentru detectiv să cunoască doar oameni a căror onomastică ar lăsa fără cuvinte orice funcţionar de la starea civilă, şi sunt extrem de curios cum ajungea Vlad Muşatescu să îşi boteze personajele. Dacă avea o carte de telefon imaginară, atunci ar fi fost potrivită pentru o combinaţie de Alice în Ţara Minunilor şi Ciberiada. Un regionalism descriptiv ar fi chiznovate. 

      Fraţii Bigam şi Mogam, cu OZN-ul lor cu patru roţi, al doilea botezat după autorul Lunii cu doi bani jumate; Lucky-Lucky, alias Lucian Stănărângă, urlatorele cu atestat, pasiune pentru magnetofon şi o iubire tainică pentru hârtiile cu Bălcescu; doctorul Bilă, cândva Hannibal Certega, acum redus la statutul de bucătar foarte inspirat şi talentat, dar complet lipsit de simţul artistic al cafegiului; imposibilul Isaiia Finichi, fotoreporterul ce nu se sfieşte să defileze prin pensiune în slip sau în pijama, plus arsenalul de aparate şi accesorii; seducător de vulgara Gilly, o Marilyn Monroe în mizerie a cinematografiei realist-socialiste, una dintre puţinele femei fatale ale tetralogiei, şi mai legată de Mariţa decât ai ghici la prima vedere; accesoriul ei vremelnic, protectorul Bubi, ejectat după ce a blasfemiat Aligote-ul de Ceptura, cerând sifon ca adaos; misteriosul inginer Siegfried Gaterek, în bună măsură personajul central al cărţii, cel pe care toţi chiriaşii îl supraveghează în fiecare clipă, cu botoşeii uriaşi, fularul de lână şi pasiunea pentru muzică simfonică. Şi motanul coanei Mamariţa, prima victimă a unei misterioase conspiraţii ce cutremură viaţa liniştită a pensiunii. Suficient pentru ca vechea şi stabila curiozitate detectivistică a mâncăciosului pasionat de enigme să fie scurmată. 

      În scurt timp Al Conan Doi află că vilegiaturiştii pensiunii sunt în căutarea unei casete plină cu pietricele, în valoare de peste 300.000. Lei. De atunci. Pietricelele sunt rubine, safire, diamante. Etc. Avere dobândită de inginerul Gaterek la senectute, după ce îşi vânduse casa din Bucureşti. Avere pe care fiecare ar vrea să pună mâna, chiar împotriva dorinţei inginerului. Mai ales împotriva dorinţei sale. Şi când alianţele se fac şi se desfac, toată lumea bănuieşte pe toată lumea, încăperile sunt cotrobăite la fiecare oră din zi sau din noapte, totul este dominat de un misterios şi neliniştitor miros de migdale amintind de cianură, iar clienţii Mamariţei cedează în faţa tentaţiei goanei după aur, Al Conan Doi îşi dă seama că trebuie să rezolve lucrurile. Iar când misteriosul inginer este găsit mort în camera sa, lăsând un mesaj criptic pe banda de magnetofon, iar furtuna transformă pensiunea în scena unei enigme foarte Agatha Christie-eşti, numai acelaşi Al Conan Doi trebuie să desluşească cine este asasinul. Şi unde sunt pietricelele preţioase din casetă. O va face în acelaşi stil abramburistic şi alandala ca de fiecare dată. 

       E un carnaval burlesc şi poliţist pe care îl poţi citi şi reciti de nenumărate ori, şi de fiecare dată vei râde. De fiecare dată. Conglomeratul entropic de gaguri, replici, lupte şi confesiuni, peste care miroase a migdale, a fasole bătută şi a spinare de căprioară cu sos de smântână, fără a uita cafeluţa şi ţigările Snagov, te face repede să regreţi că saga lui Al Conan Doi nu a avut măcar zece părţi, în loc de doar patru. Recomandată şi re-recomandată, la orice vârstă. Nu sunt un cititor de romane poliţiste, dar merg la risc şi declar că nu a mai existat vreodată un erou de roman pseudo-poliţist atât de amuzant. Fireşte că la final îşi face intrarea şi aceeaşi tanti Raliţa. Care ştie despre Mariţa Nachtigal şi pasiunea ei pentru caii de iarmaroc mai mult decât ar vrea să recunoască impozanta matroană. 

      A apucat Al Conan Doi să scrie vreun rând la romanul mult visat? Nu, nici de această dată. Un fel de arta de a nu scrie un roman. Perpetuă.

Foto: okazii.ro

Tutunuri de pipă de la Vauen

Nu ştiu care dintre tutunurile prezentate mai jos se vor regăsi şi la noi, sper nu peste mult timp. Am avut ocazia la calificările pentru primul concurs de fumat pipă să încerc mai multe mostre de tutunuri de la Vauen, prin amabilitatea lui Ciprian Halasz, căruia îi mulţumesc şi aici. Majoritatea aromatice, un Black Pepper foarte ciudat în sensul cel mai bun, un flake, un english. O gamă suficient de variată şi 

Jubilaeum Edition

Un mix de cavendish şi virginie, cu frumoase firicele aurii şi brune într-o tăietură tip ribbon, Jubilaeum Edition de la Vauen se recomandă de la bun început, politicos şi elegant, ca un tabac aromatic tipic. Puţin umed în cutie, are un miros clasic de bomboane cu fructe, la care se adaugă un pic de vanilie şi, parcă, ceva caramel, mireasma la care te aştepţi când deschizi un tutun aromatizat. Am preferat să îl usuc aproximativ un sfert de oră înainte de fiecare fumată, iar aroma nu s-a pierdut. Se aprinde uşor, arde fără mari probleme până la sfârşit, şi dacă nu este forţat să se înfurie nici nu înfierbântă pipa. 

Gustul este în prima etapă cel al unui tutun aromatic tradiţional, potrivit pentru momentele de socializare, mai ales în prezenţa nefumătorilor convinşi că un tabac de pipă de calitate trebuie să miroasă a cofetărie. Fructe, note intense de vanilie, zaharat şi acoperind aproape de tot tutunul, din care se simte abia după primul sfert ceva din consistenţa cremoasă de cavendish sau puţin din dulceaţa de virginie. Spre jumătatea fumatei, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna cu aromatizatele, apare o uşoară amăreală, casing-ul artificial începe să fie depăşit de tabac, o evoluţie previzibilă. Mirosul în cameră este plăcut, are un WAF ridicat, fără a fi remarcabil. 

Jubilaeum Edition e un aromatic bine lucrat, clasic, din păcate fără nimic remarcabil. Un tutun potrivit pentru începători, poate fi unul de toată ziua pentru pasionaţii de ”dulcegării”. Cei care preferă aromele naturale de tabac îl pot încerca, măcar din când în când, ca o alternativă atunci când ai musafiri sau trebuie să fumezi ceva printre ”civili”. Mediu spre bun. 

No 10 Exotic

Evit de regulă tutunurile ce arborează descrieri ca ”exotic” sau ”tropical”. Din experienţele trecute amestecurile de gen se dovedesc tabacuri de proastă calitate, împroşcate cu chimicale ce le transformă în pipă într-o iarbă iute şi imposibil de fumat. Aşa că am fost, recunosc, destul de reticent să încerc No 14 Exotic de la Vauen. La prima vedere e un tutun ce se anunţă interesant, un mix de tip ribbon între firicele aurii de virginie şi negrul lucios de black cavendish, potrivit de umed şi elastic. Mirosit cu atenţie, No 14 Exotic se dezvăluie, aşa cum era de aşteptat, ca o mixtură bine aromatizată cu un casing ce îmi pare o combinaţie între parfumul de migdală şi de miez de nucă de cocos, bine uscat. Nici un miros de tutun, dar e o perioadă în care merge bine un aromatic. 

Se aprinde uşor, e un tutun blând, cu o doză redusă de vitamină N, nu înţeapă, nu bolboroseşte în pipă. Surpriza plăcută a fost că gustul de migdală, puternic la început, se menţine pe toată durata fumatei, estompându-se pe la jumătate pentru a lăsa loc combinaţiei de cavendish şi virginie, echilibrată şi interesantă. Această îmbinare între gustul aromatic şi dulce al migdalei şi cel de tutun mi-a plăcut, şi cred că este unul dintre tutunurile Vauen la care aş reveni din când în când. Mirosul în cameră, foarte plăcut, este acceptat şi chiar savurat şi de nefumători (am testat deja). Scrumul este cenuşiu închis, foarte fin, şi spre deosebire de alte tutunuri aromatizate nu a căpătat acea nedorită amăreală în ultima parte. 

No 10 Exotic e un aromatic bun, corect prelucrat, şi ar fi o alegere inspirată pentru debutanţii în nobila artă a fumatului de pipă. Nu are probleme de condens sau ardere, şi poate fi tutunul care te învaţă cum să fumezi corect şi lent. A fost o experienţă interesantă. 

Horst Lickters Expresso Tabak

Încă un aromatic de la Vauen, de data aceasta un amestec de negru şi cafeniu, destul de umed şi mirosind a cafea, într-o tăietură tip ribbon destul de grosieră. L-am fumat prima oară înainte de concurs, dar ori l-am grăbit prea tare, ori nu am fost suficient de atent pentru a simţi gustul promis de Expresso Tabak. Reluat acasă, în două reprize separate, aroma uşoară de expresso se simte, dar mult mai palidă şi mai lipsită de personalitate decât mă aşteptasem. 

Fără să acopere despotic tutunurile din mixtură, nici nu le lasă libere să îşi dezvolte în voie gustul, mai ales după primele fumuri devenind un aromatic destul de monoton şi, din păcate, uşor de uitat. Uscat bine a ars relativ uşor, altfel se tot stinge şi grăbit capătă o foarte deranjantă iuţeală. În locul acelui gust intens de cafea la care sperasem, după ce îl adulmecasem în cutie, Expresso Tabak e un tutun inegal şi destul de dificil de stăpânit, cu o doză mică de nicotină şi un WAF destul de ridicat.  

Mediu din toate punctele de vedere, cu siguranţă că şi-ar găsi amatori, mai ales cei care vor un aromatic uşor, dar sunt altele mai bune chiar la Vauen. Doream mai mult de la el, nu a fost să fie. 

Trullerie

Dintre ”monstrele” de tutunuri Vauen primite înaintea concursului de la Ciprian Halasz, Trullerie a fost până acum marea surpriză. Prefer amestecurile de virginii sub formă de flake-uri, pe cât posibil fără sau cu puţin perique (nu sunt tocmai un pasionat) şi de-a lungul timpului am fumat câteva tutunuri de gen absolut memorabile, poate cele mai bune din câte am încercat. Virginiile ribbon... mai puţin, de regulă nu m-au impresionat. Fie înţepau, fie se înfierbântau, fie, cel mai adesea, cădeau în spectrul mixturilor comune şi lesne de uitat. 

Trullerie are o clasică tăietură ribbon, amestecând mai multe virginii într-un evantai de nuanţe şi tonuri de la auriu la brun roşcat, potrivit de umede (nu l-am uscat deloc), cu un miros de tutun natural, bine prelucrat, având totuşi o foarte uşoară notă fructată, greu de sesizat în grabă. Nu ştiu dacă este un casing sau un rezultat al fermentării, dar este un adaos plăcut. Pus în pipă se aprinde şi arde bine până la final, fără să necesite vreo atenţie deosebită. După primul sfert Trullerie se dezvăluie ca un mix de virginii ribbon memorabil: dulceaţa clasică a virginiei, un strop de aciditate picantă specifică, evoluând pe tot parcursul fumatei fără sincope amare sau surprize neplăcute. Nu pişcă limba, nu se înfierbântă, şi în combinaţie cu o cafea amăruie s-a dovedit un companion excelent. 

Un tutun foarte bun, pe care l-aş fuma cu multă plăcere indiferent de momentul zilei. Poate fi tutun cotidian, se pretează şi ocaziilor sociale datorită mirosului lăsat în cameră, parfumat şi deloc greu. E o bună alegere şi pentru cei care vor să descopere virginiile, dar nu vor să le încerce sub formă de flake. 

No 15 - English Blend

O mixtură destul de light, cu o uşoară mireasmă de latakie şi tăietură clasică, amestec de cafeniu lucios şi auriu închis, No 15 de la Vauen este un tutun bun, dar nu şi unul memorabil. Potrivit de umed şi cu acea aromă îmbietoare (dacă ai început să guşti mixturile mai greu de suportat de nefumători) se aprinde uşor şi până la final arde fără surprize sau probleme. Gustul este egal, cu tente monotone, de latakie clasică, amestecându-se cu cel de virginie şi, parcă, un strop de cavendish. Poate fi un english de toată ziua, dar aş fi preferat o aromă mai intensă şi ceva mai multă personalitate. Interesant, dar mediu în cel mai bun caz. Sunt si alte amestecuri similare mai bune. 

No.14 -Virginia Flake

Flake-uri egale, frumos tăiate, cu acel miros ierbos de virginie şi îmbinarea de auriu, brun şi doar un pic de ciocolatiu. Prezentarea m-a impresionat de la prima întâlnire, mai ales că îmi plac flake-urile de virginie pură. Chiar cred că o virginie de calitate se savurează cel mai bine sub această formă. Mostra era destul de uscată atunci când i-a venit rândul, după ce mă delectasem cu aromaticele de mai sus, aşa că nu ştiu dacă înţeapă atunci când este prea umed. Pus în pipă se aprinde destul de repede pentru un flake - prefer să le pliez până la rupere - iar gustul nu este surprinzător, de virginie curată, fără condens şi fără să înfierbânte pipa. Se fumează corect şi egal până la finalul pipei, trecând de la primele note ierboase, cu un uşor adaos fructat, spre citrice (nu-mi dau seama dacă este un aditiv sau un rezultat al fermentării) la cel clasic de virginie. Fără să fie cel mai bun tutun de gen încercat, nici pe departe, merită fumat măcar pentru palmares. Poate învechit să capete un gust mai plin, mai pregnant, altfel este un tabac mediu. Cel mai bine i s-ar potrivi calificativul ”corect”. 

160 Jahre

Un alt aromatic, destul de umed, cu un miros în care se amestecă ceva de smochină puţin confiată şi alcool uşor, spre lichior de fructe. Un tutun care s-ar fi potrivit perioadei Sărbătorilor. Frumos ca prezentare, ceva între ribbon şi tăietură mai mare spre rolls, dacă îl miroşi cu atenţie parcă ar avea ceva de prăjitură cu mult lapte, eventual un pandişpan pufos. Chit că e vorba de casing-uri, încă îmi plac tutunurile de pipă pe care le adulmeci şi te inundă cu sugestia unei cofetării pline de bunătăţi. Va fi fiind copilul din mine. 

Mirosul dulce prevestea gustul fructat, cu note de compot de vişine (mi s-a părut), care dispare pe la jumătate schimbându-se într-un gust standar de tutun aromatizat, greu de recunoscut printre multe altele. Şi, aşa cum era de aşteptat, spre finală capătă o neplăcută amăreală şi are tendinţa să se înfierbânte un pic peste limitele tolerabile. Aroma rămăsă în cameră este plăcută, dar mai curând pentru un nefumător. Merge dacă îţi plac aromaticele, altfel este un tabac pe care l-aş mai încerca în lipsa unei alternative. Merită bifat, şi sunt sigur că mai ales începătorii l-ar fuma cu multă plăcere. Genul de tutun care îi convinge pe civili că toate, absolut toate tutunurile de pipă miros a patiserie şi a dulciuri. Dulci iluzii, repede sfărâmate când dau de prima latakie. Dulce inocenţă. 

Black Pepper

Acest tutun teribil de neortodox, pe care îl mai fumasem cu ceva vreme în urmă, este pentru mine câştigătorul detaşat, şi mi-aş dori teribil de mult să îl găsesc şi la noi. Producătorul îl prezintă ca o mixtură de burley, virginie şi black cavendish, un amestec negru şi lucios, al cărui miros intens este, aşa cum o arată şi numele, de piper. Piper negru, puternic, mai să te facă să strănuţi, dar şi cu o notă dulceagă în fundal. Se aprinde relativ uşor, iar gustul - relativ egal pe toată durata fumatei - este picant, chiar de piper, suprapus peste baza dulce amăruie de cavendish. Este unul dintre cele mai ciudate tutunuri pipate vreodată, şi trebuie să recunosc şi aici că îmi place tocmai pentru această combinaţie între un condiment afurisit şi tabacuri bine prelucrate. Pentru că este bun, bun în sens de straniu, şi chiar dacă nu este genul de tutun pentru fiecare zi merge ca o insolită variaţiune în listă. Arde bine până la final, pişcă piperat şi delicios, iar cei din jur sunt realmente surprinşi. 

Categoric, preferatul meu. Îl recomand tuturor, mai ales dacă vrei să fumezi ceva care să nu fie nici virginie, nici latakie, nici aromatic standard. 

Elder Sign

Ca jucător ocazional de boardgames sunt încă în faza neofitului. Joc atunci când am ocazia câte unul sau două, de regulă în weekend. Am un prieten pasionat care mă ţine la curent şi îşi cumpără câte un joc nou. Mai citesc, mai mult din curiozitate, ce se mai întâmplă pe BoardGameGeek. Încă nu am ajuns la capitolul doi, când îmi cumpăr primul meu boardgame. Dar după câteva partide de Elder Sign s-ar putea să ajung acolo cu paşi repezi. 

Elder Sign este o variantă simplificată de Arkham Horror, cel mai cunoscut boardgame bazat pe universul lovecraftian, ajuns acum la a nu ştiu câta extensie. Nu l-am jucat încă, sper să am ocazia la un moment dat, dar din câte am citit e uriaş, din toate punctele de vedere. Elder Sign este un joc cooperativ bazat tot pe Cthulhu Mythos, şi foarte pe scurt e o aventură Lovecraft cu zaruri, pentru 1-8 jucători (primul boardgame încercat pe care îl poţi juca şi singur). Teoretic o partidă durează până la două ore, dar jucat în doi am reuşit să câştigăm şi în 30 de minute. E adevărat, am avut noroc. Mult noroc. Este genul de boardgame în care totul, absolut totul, este împotriva jucătorului. Este un boardgame nu foarte prietenos, în care eşti mereu în tensiune, şi mai ales contratimp. Iar când ajungi să te bată nişte cartonaşe viu colorate...

Foarte frumos grafic, simplu fără a pierde din farmec. Desenat cu o eleganţă miniaturiala şi un aer de anii 20. The Roaring Twenties. În cutie găseşti opt zaruri (6 verzi, unul roşu, unul galben), cărţile de investigatori (16), Ancient Ones(8, inclusiv Cthulhu), 48 de Adventures şi 8 Other World Adventures, 76 cărţi mici (mythos, vrăji, item-uri comune şi unice, aliaţi) şi 144 de tokens (sanity, stamina, doom tokens, monştrii din lumea lui Lovecraft, etc). Plus un ceas de carton, care marchează trecerea turelor. Iniţial mi s-a părut teribil de complicat şi fără sens. După o partidă sau două ajungi să îl joci fără probleme, mult mai accesibil şi uşor de învăţat decât altele. Ceea ce mi s-a părut un mare plus, mai ales pentru un începător. 

Povestea din Elder Sign

Undeva în anii 20, într-un muzeu plin de antichităţi, unul dintre temuţii Ancient Ones ameninţă să vină în lumea noastră. O echipă de investigatori, folosind item-uri, vrăji şi rezolvând diverse aventuri, trebuie fie să îl oprească (adunând un număr de tokens) fie să îl învingă după ce The Ancient One şi-a făcut apariţia. Altfel - game over. Şi odată cu el întregul Univers. E o temă recurentă la Lovecraft, şi bine implementată aici. 

O partidă de Elder Sign

Reguli de bază

Foarte pe scurt. Deşi este genul de joc mai uşor de jucat decât de explicat. Fiecare primeşte un investigator random (cu item-urile şi capacităţile sale), se extrage tot la întâmplare un Ancient One din cei opt, se pun pe masă şase Adventure Cards. Poţi să alegi la fiecare tură dacă încerci să rezolvi o aventură, să te vindeci sau să cumperi cărţi ori tokens. Fiecare Adventure Card are un număr de task-uri, cu un număr de simboluri (terror, investigate, scroll, etc). Mecanica jocului este simplă. Cu cele şase zaruri standard, şi în anumite condiţii cu cele două speciale, trebuie să obţii numărul de simboluri al fiecărui task din aventură. Ai nevoie de două cranii şi un scroll, atunci din cele 6-8 zaruri trebuie să obţii exact asta sau mai mult. Zarurile care rezolvă task-ul sunt scoase din joc şi puse pe Adventure Card. Dai mai departe până când rezolvi aventura şi iei cartea, fiecare având un număr de puncte. Puncte care sunt folosite în joc pentru a cumpăra items, spells sau tokens. Pe care le câştigi şi la rezolvarea aventurii. Dacă nu reuşeşti - factorul aleator e destul de mare, fiind până la urmă zaruri - aştepţi tura următoare şi te rogi să ai mai mult noroc sau unul dintre colegi să rezolve aventura în locul tău. Există şi destui monştri, care sunt puşi pe Adventure Cards în anumite momente ale jocului, şi pot simplifica sau, dimpotriva, pot face rezolvarea imposibilă. Poţi folosi vrăji şi items pentru a da din nou sau a schimba un zar sau mai multe. Sigur că lucrurile sunt mult mai complicate, există reguli secundare şi excepţii, dar în mare acesta este esenţialul. Ţi-ai terminat tura, ceasul avansează cu trei ore, iar la miezul nopţii se întâmplă ceva. Foarte neplăcut.

The Ancient One comes at Midnight

La fiecare a patra tură vine miezul nopţii. Se trage o carte Midnight, care adaugă un monstru sau mai mulţi în joc, penalizează jucătorii, blochează din zaruri. Tot atunci se adaugă câte un doom token pe cartea Ancient One, iar când se strânge numărul de doom tokens (între 11 şi 15) acesta intră în joc. Şi atacă. Pentru a-l împiedica să intre în muzeu şi în lumea reală trebuie să strângi un număr de seals, tokens speciale, ce pot fi cumpărate sau plătite cu punctele obţinute din aventurile câştigate. Dacă nu îl opreşti, atunci se intră în faza a doua, când lupţi direct cu Ancient One, iar numărul de doom tokens reprezintă viaţa. 

Fiecare Ancient One are la rândul său un task, o suită de simboluri, pe care trebuie să le obţii cu zarurile standard şi speciale. Reuşeşti, i-ai scăzut din viaţă. Nu, ceasul avansează şi la miezul nopţii eşti din nou atacat. Ceea ce poate însemna să pierzi stamina sau sanity sau să discardezi tokens ori cărţi. În general să pierzi. Ceva. Din experienţa redusă pot spune că este esenţial să îl opreşti înainte să vină, altfel totul devine greu. Mult mai greu. Şi de regulă eşti înfrânt. Felicitări, Ancient One a distrus Universul. 

Elder Sign este până acum cel mai interesant boardgame pe care l-am încercat. Combinaţia de strategie şi joc de zaruri, universul Lovecraftian cu nenumărate detalii pe care eşti tentat să le treci cu vederea (şi ar fi păcat), grafica atent realizată, textele de pe cărţi, combinând teroarea cu umorul negru, accesabilitatea şi uşurinţa de a-l învăţa şi juca, toate îl fac o alegere excelentă pentru primul boardgame. Sper să iau şi eu unul în curând. Mai ales că se poate juca şi de unul singur, aşa că nu aş recurge la socializare forţată. Excelent, recomandat. 

Poate fi cumpărat de la GamesStop, unde găsiţi şi o parte din Arkham Horror, şi, cred, noua apariţie Mansions of Madness. Plus MTG, WOW, Memoir 44, Axis and Allies şi multe, multe altele. 

Foto: http://boardsandbees.wordpress.com, http://www.fantasyflightgames.com, http://boardgamegeek.com

Două vizite la Muzeul Antipa

      Am vizitat împreună cu băieţii muzeul Antipa. Pentru ei a fost prima oară. Pentru mine şi mama lor prima oară când vedeam noul muzeu Antipa, unde am petrecut destule ore în tinereţe. Impresionant. Un muzeu high-tech. Diorame imense, touch-screen-uri, multă aglomeraţie, o nouă prezentare, o nouă idee în spatele poveştii, multe exponate au dispărut, câteva îşi arată vârsta, în ansamblu o reuşită. Peştera e mai mare. Sunt şi o parte din fluturii imenşi. O sală specială are podeaua din sticlă, iar sub ea oase de dinozaur. Copiii au fost impresionaţi. Noi... mai puţin. Fatalmente factorul nostalgic şi-a spus cuvântul, şi ne-am dat seama că ne plăcea mai mult vechiul Antipa. Muzeul cu care am crescut. Unde am fost de cel puţin zece ori. La vârste diverse. Eventual cu alţi iubiţi sau iubite. Cu mirosul lui, cu praful din aer, cu tăcerea. Suntem doi bătrâni conservatori, în căutarea muzeului pierdut, chiar dacă vârsta biologică mai are ceva până la jumătatea perioadei estimate de vieţuire. 

      Iar când l-am dus din nou în pat, pe la ceasurile unu din noapte, pe moştenitorul numărul unu, chinuit de coşmaruri cu muzeul şi ”momiile”, mi-am dat seama că nu doar fizic ne asemănăm, nu doar ca înfăţişare mă privesc în el ca într-o oglindă miniaturială. Ci şi când vine vorba de vise. Şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte. 

      Prima oară am fost la Antipa în iarna lui 1987, undeva prin februarie. Cred. Ultima oară când am mers la un muzeu cu taică-miu. Presupun că prinsese câteva zile libere, altfel îl vedeam mult prea rar. Una dintre puţinele dăţi când eram doar noi doi, în Dacia verde pe care avea să o schimbe cu una crem peste doi ani. Era cumplit de frig, zăpadă. Destul de rece şi în muzeu, unde fiind o zi de marţi (cumva am ţinut minte asta) eram singuri. Fusesem deja obişnuit cu Muzeul de Istorie, parcă ne duseseră cu clasa şi la un muzeu tehnic. Pe lângă excursiile la fabrici şi uzine din Bucureşti şi din alte părţi, să simţim ca proaspeţi pionieri pulsul producţiei. Să ne învăluim de mici în mistica muncii. Eventual să ne dorim nu o bicicletă, ci un mini-strung şi o pungă de şpan. Aveam un ABC al comportamentului corect într-o instituţie de cultură. Presupun că atunci eram un copil destul de cuminte. Şi mai erau vreo zece ani până să citesc formidabila scenă din Gemenii cu animalele care se trezesc la viaţă. Atunci Antipa era doar un nume melodios şi străin, şi Cărtărescu nu publicase Visul. Cred că mai era profesor de română la capătul lumii. 

      Era destul de frig şi după uşile mari, iar eu eram destul de mic. Îmbrăcat bine să rezist. Posibil două pulovere, căciulă, fular, blindaj împotriva vechilor ierni bucureştene. Mănuşi. Cizme căptuşite. Arsenalul standard. Nu semăna deloc cu alte muzee. Era prea multă linişte. Un miros uşor de închis şi de sticlă. Vechiul Antipa începea cu familia de gorile, spânzurate în crăci şi, mi se părea mie, gigantice. Se termina cu scheletele lor. Taică-miu m-a luat de mână şi am început să îl vizitez. Există o frumoasă povestire a lui Lagerkvist, cu băieţelul ce se plimbă cu tatăl său, doar ei doi, cumva în afara lumii, până când ziua lasă loc serii şi văd cum trece pe lângă ei un sumbru tren fantomatic, strunit de un mecanic mort, prevestire a ceea ce avea să vină. La fel de singuri ne simţeam şi noi, doar noi doi, şi ţin minte că îl strângeam de mână în timp ce coboram. Presentimentul unui tren care avea să vină. Ideea că ar putea să dispară, să mă abandoneze acolo, era tot mai chinuitoare pe măsură ce ne pogoram în primele săli. L-am iubit mult, dar atunci am simţit pentru prima dată oroarea simplă şi clară că într-o zi nu va mai fi acolo.  

      Vechiul muzeu Antipa era, îmi dau seama acum, o fascinantă hecatombă. Un templu ştiinţific, după criterii bine gândite, al morţii. Depăşea cu mult capacitatea de absorbţie a gustului infantil pentru macabru. Atât de perfect în încremenirea lui încât erai în afara timpului fizic. Nu m-ar fi mirat dacă la ieşire tot ce ştiam ar fi dispărut, s-ar fi stins, şi aş fi aflat că au trecut mii de ani de când intrasem acolo. Un caleidoscop în care totul se amesteca. Treceai de la sala cu planete la cea cu minerale, apoi îţi continuai călătoria prin preistorie, oase de dinozauri, mamuţi, incredibilele săli cu monstruoşi cărăbuşi sau fluturi ireal de multicolori, şerpi, peşti de toate felurile cu solzii lor, zebra şi tigrul, ursul preistoric, maimuţe încremenite în rictusuri dureros de umane, diorame care îţi prezentau viaţa înaintea vremurilor, cu omuleţi preistorici din plastic şi gips, ciuciţi în faţa unui foc demult stins, crabi şi moluşte, păsări surprinse în zboruri pe care nu aveau să le mai termine. O vulpe cu o mică tăietură ca un rânjet în pântece, pe unde se ivea un pic de zegras. Leul de mare, foci şi elefanţi marini urlând de foamea care nu mai putea fi potolită în lipsa viscerelor scoase de mulţi ani. Rafturi întregi de borcane în care, albe şi moi, conservate în misterioase lichide, pluteau indiferente făpturi mărunte extrase parcă din bestiarii, cu cleşti, solzi, inele, aripi, picioare şi ochi. Peştera unde la fiecare vizită am avut o strângere de inimă. Diorame cu dinozaurii, aşa cum au fost imaginaţi, cine ştie cât de aproape de realitate. Fosile prinse pentru totdeauna în piatră. Galeria de manechine din gips, cu un eschimos în barcă, acei negri cu priviri crunte şi femei cu sânii goi, indienii gata de luptă şi bogat împodobiţi cu pene şi mărgele, samuraiul ce se pregătea să spargă vitrina cu sabia, toţi aşteptând să vină seara şi să se mai dezmorţească după încă o zi în cea mai statică slujbă din lume. Mumiile din Egipt sau Peru, distorsionând aerul cu zbieretele lor vechi de mii de ani. Rafturi după rafturi de animale de toate felurile, ursul brun îndreptându-se spre pradă, cerbul încleştat într-o luptă pierdută cu destinul alcătuit din lupi flămânzi, papagali obscen de coloraţi, vrăbii pe care nu le vedeai la locul lor într-un muzeu, cerbi visând la demnitatea de exponat cinegetic, un râs surprins în încordare. Schelete peste schelete, de toate felurile, de ai fi putut să alcătuieşti imposibile animale-puzzle din oscioarele adunate la un loc. Ciolane de balenă, colosale ca şi înfiorătorul Deinotherium Gigantissimum, imposibil de înalte, de care refuzam să mă apropii. Toate făpturile unui Dumnezeu căruia i se poate reproşa orice, dar nu lipsa imaginaţiei şi a dorinţei de creaţie, holbându-se la tine cu ochi de sticlă, lucioşi, ficşi.  

      Dacă aş fi văzut acolo o manticoră, o sirenă, un phoenix sau, de ce nu, un balaur sau un zmeu cu buzduganul de aramă în laba păroasă cu siguranţă că nu m-ar fi mirat. Ar fi fost fireşti. Doar în poveşti existau. Diversitatea care depăşeşte înţelegerea cere, obligă chiar, la fantastic. Şi la vârsta aceea pactul cu ficţiunea este inerent şi inconştient. Totul era fascinant, şi în egală măsură totul era înspăimântător. Ştiam destule animale, aveam acasă celebrul Atlas Zoologic şcolar ce ajunsese deja să se zdrenţuiască. Îmi plăceau animalele, chiar până la fanatismul vârstei. Dar aici era altfel. Iar tata, simţind că mi-era teamă, îmi citea tacticos numele şi prezentările, îmi explica, glumea, încercând să alunge sentimentul că nu vom mai ieşi niciodată de acolo, că suntem pierduţi, că dintr-o clipă în alta se vor auzi răgete, urlete, membre înţepenite care troznesc eliberându-se, colţi care se ciocnesc în sfârşit după ce au stat preţ de decenii despărţiţi. La un moment dat a renunţat. Vocea lui suna deja straniu în liniştea din jur. Nu ştiu dacă şi el simţea. Bravând, sau poate încercând să îmi arate totul, m-a dus şi în secţiunea de anatomie patologică, pe atunci o sală întreagă. 

      Nimic nu mă pregătise pentru oroarea ce mă aştepta acolo. Zeci de borcane înalte, mai mici şi mai mari, cu organe diforme sau dimpotrivă perfect sănătoase, macerându-se în alcooluri indicidibile. Bucăţi de corpuri umane, supravieţuind cu mult întregurilor. Fetuşi de toate felurile, smulşi din utere normale sau distruse de boli, frumoşi ca nişte heruvimi înecaţi sau dimpotrivă sfidând ordinea lumii. Ciclopi, bicefali, cu prea multe picioare sau unul singur, mânuţe albe ieşind direct din umeri, despicaţi ca pe un butuc de măcelar şi arătându-şi încrengăturile încă pe nedeplin formate de organe şi eventual tristul muguraş de mai jos. Aici Creatorul încercase şi nu reuşise, ori poate lăsase pe altcineva în locul său. Creiere ca miejii de nucă giganteşti. Cranii, schelete întregi, un femur, un bazin şi multe bucăţi cu nume imposibile ale alcătuirii ce ne ţinea şi pe noi în picioare, undeva sub haine, piele şi muşchi. Trista fiinţă umană, cu nimic mai bună decât carcasele dintr-o măcelărie bine aprovizionată. Oase, grăsimi, lichide, murdărie ascunsă, măruntaie. Nici eu, nici tata, nici nimeni nu era diferit. Am avut coşmaruri mulţi ani după aceea. Şi acum se întâmplă să revină, cu acea ciclicitate a viselor. La ieşire am văzut şi urna cu cenuşa lui Antipa. Ştiam deja ce este un crematoriu. 

      Am tăcut amândoi până acasă. Era tot frig, începuse să ningă şi ne croiam greu drum printr-un oraş înzăpezit deja şi pustiu. Întrebat spre seară cum mi s-a părut, am răspuns morocănos că mi-a plăcut. Aveam să revin de multe, multe ori. De multe ori singur. Era ieftin, şi fascinaţia se păstra. Niciodată nu am mai văzut muzeul ca la prima vizită. Uneori ajungi să te întrebi dacă astfel de amintiri nu sunt doar falsă memorie. 

Danish Mixture

Tutun : virginia, burley, oriental

Aspect tutun : ribbon

Aroma : patiserie

Tărie : scăzută

WAF : ridicat

Prezentare : pungă de 250 grame 

Un tutun bulk, modest ca prezentare şi obiectiv vorbind mediocru, dar pentru care am făcut o adevărată pasiune, reuşind să termin până acum cel puţin trei pungi. Nu a fost primul bulk de gen încercat, primul a fost un English Mixture tot de la pipe-shop.net, un amestec destul de inspirat cu o doză decentă de latakie, dar un casing şi o aromă destul de neplăcute pentru civili. 

Danish Mixture s-a dorit replica prietenoasă, un tutun de pipă ieftin, mix de trei tutunuri (din prezentarea producătorului) din care se fac simţite virginiile cu uşoara aciditate şi prea puţin celălalte. Mascate de casing-ul de patiserie - vanilie, fructe confiate, ciocolată, o aromă delicioasă dacă îţi plac dulciurile şi stranie dacă preferi mirosul de tutun - posibil să joace un rol în armonia vizată a tabacului, dar prea discret pentru a se simţi. 

Relativ umed în pungă, pungă cu o simplă etichetă ”Danish Mixture”, impresionează de la prima vedere prin combinaţia de tonuri aurii, dar mai ales prin cantitate. Obişnuit cu pachetele ori cutiile de 50 de grame, mai rar cele de 100 de grame, mi s-a părut o cantitate impresionantă. Mai ales că preţul este de aproximativ 20 de euro. M-am aşteptat să fie un tutun slab calitativ, pe care să îl fumez în absenţa unei alternative. Ceva ”compot” de pufăit când şi când. 

A fost marea surpriză. Fără să depăşească mediocritatea, Danish Mixture s-a dovedit un tutun prietenos, fumabil, chiar plăcut în anumite momente, mai ales după ce s-a mai uscat un pic. Iar prima pungă s-a dus în mai puţin de două luni. Urmată de altele, şi sper cât de curând de încă una. Gustul este în primă fază dulce şi foarte aromat, de cofetărie, de pe la jumătate casing-ul dispare şi lasă loc virginiilor şi unei uşoare, dar plăcute amăreli. Fumat corect nu are probleme de condens şi nu pişcă limba ca o viespe somnoroasă. 

Recomandat dacă vrei un tutun decent, foarte aromatizat, şi uşor. Şi nu în ultimul rând ieftin. Mai ales ieftin. Păcat că nu se găseşte şi la noi. 

Richard Llewellyn - Ce verde era valea mea

Roman velş celebru, poate cel mai cunoscut titlu de secol XX provenind din acest spaţiu literar, ”Ce verde era valea mea” i-a adus gloria lui Richard Llewellyn, un autor care se trezea propulsat printre cei mai cunoscuţi din spaţiul anglofon în chiar anul în care Europa era cuprinsă de o nouă conflagraţie mondială. Primă parte a unei ample tetralogii (nu ştiu dacă s-au tradus la noi celelalte trei părţi, eu nu le-am găsit) această duioasă şi sumbră elegie, evocare a unei Vârste de Aur pierdute pentru totdeauna de personajul principal, Huw Morgan, doar parţial un alter ego pentru Llewellyn, s-a impus în bună măsură datorită remarcabilei ecranizări realizate doi ani mai târziu de John Ford. Peliculă ce şi-a atras adversităţile sale mai puţin pentru calităţile sau defectele filmice, şi mai mult pentru momentul nepotrivit în care a apărut. Şansa sau dimpotrivă neşansa ca această ecranizare, până la urmă o sensibilă melodramă, să câştige Oscar-ul pentru cea mai bună regie (şi nu numai) în faţa unui alt titlu. Citizen Kane. Dar aceasta este o altă poveste. 

Familia Morgan este o familie simplă de mineri din Vale, un spaţiu perfect şi mistic, o comunitate situată în afara timpului şi istoriei, unde simplii muncitori în adâncuri câştigă suficient pentru a întreţine familii numeroase, pentru a lua cine bogate, a organiza petreceri şi nunţi pline de veselie, pentru ca taţii să-şi fumeze liniştiţi pipele arse la sfârşitul unei zile bune, iar mama să pună deoparte bănuţi sunători, destui de aur, în casetele unde se adună fondurile fiecărei case. Şi, fireşte, totul acompaniat de cântece de petrecere velşe sau de imnuri religioase. Un Macondo în afara magiei şi minunilor. O existenţă idilică, în care tragediile nu există, nenorocirile sunt rare, totul se desfăşoară cu o dulce cadenţă legănată şi perfectă. Dacă şi alţi autori îşi rememorează copilăria prin acest filtru edulcorat, pentru micul Huw Morgan, marcat de autoritara şi blânda prezenţă a tatălui Gwilym şi de sacra mângâiere a mamei Beth, cu numeroşi fraţi, cumnate şi prieteni, rememorarea pare firesc încadrată în această cheie romantică. Lucrurile chiar aşa s-au întâmplat. Totul a fost perfect. În pofida puternicelor accente de stânga (mai bine de un sfert din carte este marcat de povestea luptelor sindicale şi neputinţa bătrânului Morgan de a înţelege mecanismele luptei de clasă) Llewellyn nu este tentat nici de naturalism, nici de realism crâncen. Ce verde era valea mea este, în esenţă, un roman romantic, şi nu fără pagini întregi ce ar putea fi considerate poeme în proză. 

Trei sunt elementele centrale care guvernează viaţa comunităţii de mineri din Valea cea verde şi velşă. Familia este cea mai importantă, şi în universul micului Huw este refugiul la care va recurge mereu, şi prima redută care se va lăsa încetul cu încetul măcinată de schimbare şi ruină. Religia joacă un rol aproape la fel de important în lumea minerilor velşi, mai ales după ce în imaginarul sat vine un nou predicator, Merddyn Gruffydd, care va fi acel prieten de care Huw are nevoie şi va juca un rol foarte important în familia Morgan. O credinţă simplă, departe adesea de norme şi bazată mai mult pe tradiţii, dar o credinţă reală. Al treilea elemente este mina. Spre deosebire de alte evocări, cel puţin iniţial, mina nu este întunecată, ucigaşă, aşteptând victime. Mina de cărbune nu este la începuturile poveştii lui Huw o versiune locală de monstru. Este cea care îi hrăneşte şi întreţine pe mineri. Este inima Văii. 

Romanul este o saga a schimbării şi modernizării. Treptat, nimic nu mai rămâne în Vale aşa cum fusese dintr-un timp imemorial. Huw este un copil al timpului său care vede cum tatăl nu mai înţelege de ce salariile scad şi grevele sunt tot mai dese. De ce este nevoie de un sindicat (poate partea care se potriveşte cel mai puţin pe edificiul evocator şi nostalgic). De ce nu se mai respectă tradiţiile şi obiceiurile pe care el le-a prins. De ce mina de cărbune se transformă treptat, pe măsură ce munţii de zgură acoperă Valea, într-un monstru subteran care, într-un final, va ucide, adesea fizic. Prăbuşirea treptată a micii comunităţi, incapabilă să reziste evoluţiei exterioare şi să-şi păstreze măcar aparent liniile constructoare este drama şi scheletul epic al cărţii. Dincolo de întâmplările prin care trece clanul Morgan, este povestea distrugerii aduse de un nou secol şi un nou stil de a trăi şi, mai ales, de a scoate cărbunele. Stil pe care Morganii şi nu numai nu îl pot înţelege şi accepta. Le este străin, şi prin aceasta ostil. Evoluţia lui Huw Morgan, în alte condiţii un interesant bildungsroman, se petrece aşadar sub apăsarea Văii, şi chiar când reuşeşte pentru scurtă vreme să evadeze este silit să revină. Ca o chemare de banshee, Valea îl aduce înapoi. Interesant că şi în momentele, bine realizate, narând experienţa şcolară a lui Huw, originea sa este în egală măsură un blestem şi o binecuvântare. La final va rămâne ultimul Morgan. Şi ultimul care va reuşi să fugă de Vale. 

Ce verde era valea mea nu este o capodoperă. Dar este un titlu clasic, frumos, nostalgic şi adesea trist, cu numeroase episoade fascinante din viaţa cotidiană a minerilor velşi, ce ar putea fi o surpriză. Nu este obligatoriu, nu face parte din cele X cărţi de citit într-o viaţă, dar ar fi păcat să-l ratezi. 

Foto: http://www.coltulcolectionarului.ro

Samuel Gawith - Commonwealth

Tutun : virginia, latakie

Aspect tutun : ribbon

Aroma : english

Tărie : ridicată

WAF : scăzută

Prezentare : cutie 50 de grame

O mixtură english de manual, în care (potrivit producătorilor) proporţia de tabacuri ar fi de 50/50, ceea ce la prima vedere pare destul de mult. Latakie, latakie, dar nici chiar aşa. Şi totuşi, deşi prezentată ca un un amestec intens, puternic, un full strength mixture, Commonwealth de la Samuel Gawith nu este nici apăsător, nici nu produce transpiraţii sau sughiţuri. Este un tabac foarte bun, bine prelucrat şi cu proporţii bine gândite ca să placă de la primele fumate. 

Destul de umed în eleganta cutie de 50 de grame, Commonwealth se prezintă vizual ca o împletire de fâşii mărunte cafenii închis şi aproape negre, de virginii coapte şi latakie cipriotă. Olfactiv anunţă o experienţă memorabilă din start, cu acea aromă intensă de latakie, de foc de tabără, răşină arsă, un pic de piele nou tăbăcită. Mirosul clasic, dificil de descris, imposibil de uitat şi de ignorat atunci când te-ai obişnuit cu el. După o uşoară aerisire arde bine, fără să fie nevoie de reaprinderi dese, şi fără să apară înţepături sau condens. 

Gustul de Commonwealth, mai ales după prima treime a pipei, surprinde tocmai prin robusteţe. Un fum plin, dens, surprinzător de rece dacă nu te lăcomeşti să pufăi fără încetare, în care alternează aroma catifelată şi puternică de latakie, cu notele sale de afumat şi conifere, cu dulceaţa un pic acidă, dar prezentă, a virginiilor bine lucrate. Unul din acele tutunuri english la care ajungi după ceva experienţă în domeniu, de la care nu te aştepţi la o fumată deosebită, şi care te surprind mai mult decât plăcut în final.

Commonwealth este una dintre mixturile foarte reusite purtând marca Samuel Gawith, un amestec în care latakia este inspirat susţinută de virginii, pentru un english clasic şi de recomandat. Cine doreşte să descopere şi să înţeleagă mai bine ce-i cu plăcerea pentru mirosul de latakie, atât de diferit de cireşele sau vanilia atât de stereotip asociate pipei, ar putea începe de aici. Cu grijă însă. Chiar dacă pare o mixtură uşoară, prietenoasă, are o doză suficient de mare de vitamina N cât să te penalizeze dacă, biruit de poftă, ajungi să te lăcomeşti. 

Foto: http://pipesmagazine.com

Vlad Muşatescu - De-a baba oarba

Cred că îmi voi aduce mereu aminte de prima ediţie din aventurile imaginate de Vlad Muşatescu, cele patru volume micuţe din colecţia Aventura (parcă aşa se numea) cu coperţi caricaturale, viu colorate, aproape în spiritul psihedelic din Yellow Submarine, că tot era aproape de epoca în cauză. Şi îi mulţumesc unchiului care a renunţat la ele în favoarea unui vag nepot, pe care nici nu-l cunoştea prea bine. 

Nu mai am ediţiile acelea, cărţile mai şi mor. Am găsit până la urmă ediţia scoasă la Cartea Românească, în bună parte apărută datorită invitaţiei amuzate şi binevoitoare a lui Marin Preda, două volume de format ceva mai mare, ce au ajuns deja atât de zdrenţuite că îmi certifică nu doar obsesia pentru aceste titluri, ci şi necesitatea de a cumpăra, cât mai repede, ediţia nouă, de lux.

     Dintre toate aventurile canonice ale detectivului gurmand şi rotofei Al Conan Doi - patru la număr, reunite în cele două volume borţoşele din Extravagantul Conan Doi - cea mai dragă îmi este şi astăzi cea de a doua, De-a baba oarba, în care scriitorul mereu în căutarea unei oaze de linişte ajunge, de la o recomandare la alta, să descopere paradisul rural din idilicul cătun Colţiilupchii. Încercând să-şi revină după păţaniile din pensiunea madamei Nachtigal, unde o moarte suspectă şi goana după caseta cu pietricele preţioase îi transformase concediul de creaţie într-un roman de Agatha Christie, Al Conan Doi îşi face din nou geamantanul şi pleacă din căminul conjugal administrat de blânda şi dietetica Penke, în căutarea unui loc liniştit, eventual fără regim, unde să-şi bată la maşina Erika mult-visatul roman. Fireşte, nici de această dată nu se va întâmpla. Acum îmi dau seama că Al Conan Doi se întâlneşte în această serie de eşecuri creative cu Jerome K. Jerome din Arta de a nu scrie un roman. Niciunul dintre ei nu a reuşit să scrie cartea îndelung dorită. 

Hârtie, maşina de scris, brânză topită, creioane, gume, pixuri, indigo, carioce, costiţă afumată, borcanul mare de Ness plin de cafea râşnită, plicuri de muşeţel, salam de Sibiu confecţionat la Sinaia, papucii, două calupuri de ţigări, termosurile, dosarele cu documentarea, etc. Şi o lacrimă de Baccardi înainte ca detectivul să plece în căutarea unei noi gazde. Destinaţia finală şi mai mult accidentală - Colţiilupchii, cătun de o sălbăticie fermecătoare, unde toţi sunt prea puţin primitori şi îi urează bucureşteanului, mai mult sau mai puţin direct, să caute gazdă în altă parte. Toţi, mai puţin misteriosul Gulliver Naiba, care îi oferă într-un bileţel agramat posibilitatea de a închiria sumbra Moară-dintr-un dud, construcţie ce amestecă atmosfera de Mark Twain cu un vârf de cuţin de tensiune gotică.

       Aşa cum se întâmplă de fiecare dată în cvadrilogia Jocurilor..., Al Conan Doi va reuşi din nou să pună la cale o anchetă aiuristică, de această dată ţinta principală fiind Gulliver Naiba, bătrânul mag al comunei, cu melon şi jachetă plină de nasturi, consumator şi producător de benedictină, amator de ouă de barză cu duhoare de sulf, posesor al câinilor foarte răi Satan şi Belphegor, foarte politicos şi primitor. Bătrân de câteva mii de ani, temut şi detestat ca adorator al Diavolului, se spune despre el că face vrăji, că găseşte vitele pierdute, prepară filtre de dragoste, oficiază Liturghii Negre şi poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Îl adoră, după propria-i mărturie, pe Leonard, pe Marele Negru, pe Marele Ţap tricornat şi cernit. Stăpânul nostru. Domnul subpământului. Iar Gulliver Naiba nu este singurul nume trăznit. Nici de această dată. 

Pentru că în cazul lui Vlad Muşatescu două sunt axele centrale ale arhitecturii umoristice. Prima este umorul de situaţie, gagul, întâmplarea, absurdul, prozatorul care cade într-un puţ secat şi este scos abia într-un târziu de toată comunitatea (motiv recurent la Vlad Muşatescu). Personajele sale cad, intră în belele, încurcă iţele, fac boroboaţă peste boroboaţă, mănâncă şi beau hulpave şi vesele, şi cad, recad, şi nu mai tac din gură. Gagul este adesea cinematografic, burlesc, şi nu e de mirare că toată literatura sa are un puternic element filmic. A doua, şi foarte importantă în naraţiune, este cea a umorului onomastic, a numelor ghiduşe, compuse, adesea absurde, pe filiera caragialiană şi, la celălalt capăt al spectrului, mergând pâna la Ciberiada lui Slanislaw Lem. Sigur, forţând lucrurile. Dar când doar în De-a baba oarba ai personaje numite Tulli Pompadour, Polina Ţilimindriu sau Ţaţa Catariţa cred că poţi să ajungi până la ficţiunea speculativă clasică. Nu ştiu (şi sunt foarte curios) cum reuşea Vlad Muşatescu să adune acest dicţionar onomastic absurd de amuzant, dar în bună parte persistenţa în memorie a galeriei sale de personaje i se datorează. 

La Colţiilupchii Gulliver Naiba - cu care Al Conan Doi ajunge aproape să se împrietenească, pentru a-l supraveghea mai îndeaproape, ca un Sherlock Holmes de excepţie şi autohton - are aliaţii săi, în primul rând Polina Ţilimindriu, moaşa comunală şi doritoare de măritiş cu stomatologul local, hippie-ul Tulli Pompadour, în ciuda dragostei pe care i-o poartă veterinarul oltean Geca Leoveanu-Zbanţ, ce va intra repede în echipa anti-Naiba.
       Pentru că apariţia grăsuţului prozator pasionat de enigme va polariza rapid toată suflarea locului şi va începe un adevărat război între Naiba şi anti-Naiba, două facţiuni înverşunate până la fanatism. Mai ales după ce se află că Gulliver Naiba ar fi făcut rost, cu ajutorul chimistului amator Pompadour, de o poţiune care îl va îmbogăţi. Cât de reală este vestea, cine este de fapt Gulliver Naiba şi ce legătură are aici celebra tanti Raliţa, ce gust are un pui la ceaun şi din ce este făcută benedictina magului, câţi poeţi onirici are Colţiilupchii şi ce caută acolo Al Conan Doi, sunt doar câteva dintre întrebările cărţii. Şi când ai un pre-final desfăşurat la Iarmarok-and-roll story, în cel mai mare târg din zonă, unde echipa de şoc îl caută pe Naiba devorând cantităţi monstru de mititei, pastramă, salată de roşii, crenvurşti şi tocând banii la poker mecanic, rezultatul nu poate fi decât o catastrofă. În treacăt fie spus aventurile de la iarmaroc sunt poate cel mai distractiv capitol din toate cele patru părţi. 

Personajele noii aventuri sunt, ca de fiecare dată, un mix de naivitate, inteligenţă, răutate şi bonomie, cu un adaos de morală şi anti-morală specifică zonei. Personaje negative şi pozitive, deşi uneori graniţa e permeabilă, nici măcar unul dintre ele nu este plicticos de normal. Cele trei ţaţe nătăfleţe - cina Moşca, ţaţa Catariţa, fina Frusina; doctoriţa Milica Manzur, cu pasiunea ei pentru graşi ; Iermolai Bîc, bălanul şi distratul poet al zonei; şi secundarii Romaniţă Curentu, nea Gheorghe Staragică, Ioana lui Colerete ; maleficii Brişcă şi Bucă. Şi toţi ceilalţi. Alături de care Al Conan Doi va încerca să descurce enigma lui Gulliver Naiba, satanistul local. Va mânca şi va bea bine, conştient că acasă nu mai pupă răsfăţul culinar din călătoriile de creaţie. Va descoperi cum se joacă ţigăneasca pe nuci, şi cu ce consecinţe. Şi, din nou, va reuşi să încurce o anchetă a Miliţiei. Cu rezultate previzibile. 

Am făcut de ani buni o adevărată pasiune pentru Al Conan Doi şi pentru Vlad Muşatescu. Sunt cărţi - mai ales seria Extravagantul Conan Doi şi volumele de Aventuri aproximative de - de care nu mă pot plictisi, şi pe care nu încetez a le recomanda tuturor. Chiar şi celor care deja le-au citit. La Al Conan Doi, la fel ca în reveriile gurmande ale detectivului amator, merge mereu încă o porţie. Această a doua aventură rămâne după tot acest timp preferata mea, datorită lui Gulliver Naiba, unul dintre personajele cele mai interesante din ciclul Al Conan Doi, al capitolelor cu bâlciul şi nu în ultimul rând datorită secretului straniului mag. Recomandat cu drag. 

Foto: okazii.ro

W.O. Larsen Classics - Fine and Elegant

Tutun : virginia, burley, cavendish

Aspect tutun : măruntă spre medie

Aroma : fructată, puternic a citrice, deloc de tutun

Tărie : scăzută

WAF : ridicat

Prezentare : pachet 50 de grame

Apărut acum ceva timp ca o noutate în oferta Larsen, ce devenise monotonă vizual prin prezenţa (sau omniprezenţa) celor trei cutii deja clasice, Fine and Elegant mi-a părut de la primele boluri fumate pe la întâlnirile clubului un tutun aromatic foarte uşor, estival, potrivit perioadelor din an în care temperaturile fac din tabacurile prea dure un test de voinţă. 

Cu o tăietură ce variază între grosier şi aproape broken flake, destul de umed în pachetul de 50 de grame, Fine and Elegant surprinde cu o aromă dominată de mirosul acrişor-acid de citrice, între lămâie şi portocale nu de tot coapte, un miros răcoros, dar fără măcar o notă de tutun natural. Prezentându-se astfel de la primele impresii ca o mixtură aromatizată până la limită, cu un casing fructat ce maschează în bună măsură orice speranţă de gust de tabac, Fine and Elegant are nevoie în prima fază de ceva aerisire. Altfel riscă să bolborosească şi să ofere piparului un frumos condens. 

După un pic de uscare se aprinde destul de uşor şi arde bine pentru un aromatic, şi chiar dacă are ca notă caracteristică tendinţa de a încinge pipa, mai ales în cazul unei fumate grăbite, îşi păstrează cu minime schimbări gustul. Gust care este de citrice, dulce-acrişor şi nu lipsit de o notă puţin acidă, potenţată probabil şi de aportul virginiilor. Prea intens dacă nu eşti amator de aromatice artificiale, genul de tutunuri ce miros frumos pentru cei din jur, dar nu îţi oferă nimic, absolut nimic, dacă vrei un tutun onest şi cu gust chiar de tutun. Chiar îţi lasă o uşoară amăreala chimică la sfârşit, nu prea plăcută. La final rămâne un scrum mărunt, cenuşiu închis. Fără pişcături de limbă, fără probleme de condens sau ardere în cazul unei cadenţe nu prea grăbite. 

Fine and Elegant de la W.O. Larsen este un tutun puternic aromatizat, de vară, potrivit atunci când este prea cald. L-am combinat vara trecută cu tot felul de sucuri sau cafele slabe, a mers bine, iar mirosul mi-a adus ceva complimente şi aprecieri. Dacă îţi plac mixturile fructate, intens fructate, merge măcar ca o experienţă, pentru că mi-e greu să-l asociez noţiunii de tutun cotidian. Dacă preferi să simţi şi un gust de tabac, atunci mai bine nu. 

12 începuturi

Omul în negru fugea în deşert şi pistolarul se ţinea după el. 

(Stephen King - Pistolarul)

E bine (şi-o să vedeţi de ce) să ştiţi de la bun început cu cine aveţi de-a face. Mă iscălesc Al Conan Doi. 

(Vlad Muşatescu - De-a Puia Gaia)

Carevasăzică, ni l-au ucis pe Ferdinand, i se adresă menajera domnului Svejk care - după ce părăsise cu ani în urmă serviciul militar, fiind declarat tâmpit iremediabil de către Comisia medicală militară - trăia acum din negoţul de câini, nişte pocitanii de cotarle, vagaboande, cărora le ticluia ”pedigree”-uri false. 

(Jaroslav Hasek - Peripeţiile bravului soldat Svejk în Războiul Mondial)

Nunc et in hora mortis nostrae. Amen. Rugăciunea zilnică se sfârşise. 

(Giuseppe Tomasi di Lampedusa - Ghepardul)

Ce faci aici, băiete? Nimic. Atunci de ce stai aşa? D-aia.

(Elias Canetti - Orbirea)

În apropierea unui sat, chiar lângă drum, stătea pe pământul înfierbântat de soare o biată ţărancă zdrenţuroasă. 

(E.T.A. Hoffmann - Piticuţ zis şi Cinabru)

Anticariat. Proprietar: Karl Konrad Koreander. Inscripţia de mai sus se afla pe uşa de stică a unei prăvălioare, dar fireşte că arăta aşa numai când priveai din interiorul încăperii cam întunecoase prin geam afară spre stradă. 

(Michael Ende - Povestea fără sfârşit)

Când, întors acasă într-o seară după o partidă de fumat pipă de la prietenul meu Jephson, mi-am informat soţia că voi scrie un roman, ea s-a arătat foarte încântată de idee. 

(Jerome K. Jerome - Arta de a nu scrie un roman)

Numit ofiţer, Giovanni Drogo părăsi într-o dimineaţă de septembrie oraşul, pentru a pleca spre Fortăreaţa Bastiani - prima sa garnizoană.

(Dino Buzzati - Deşertul tătarilor)

În hărtii de vânzare şi de cumpărare de moşii din vremea principelui Constantin Brâncoveanu se iveşte întâia oară neamul unor Cozieni, numiţi aşa nu după Cozia de sub munte, cu după o Cozie din ţinutul dealurilor dintre Bucureşti şi Târgovişte.

(Petru Dumitriu - Cronică de familie)

Băiatul blond îşi dădu drumul pe ultimul metru de stâncă şi începu să-şi croiască drum spre lagună.

(William Golding - Împăratul muştelor)

Într-un sătuc din La Mancha, de-al cărui nume nu ţin să-mi aduc aminte, nu-i mult de când trăia un hidalgo, din cei cu lance în panoplie, scut vechi, cal ogârjit şi ogar de vântuit vânatul. 

(Miguel de Cervantes Saavedra - Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha)

Un nou volum de Dan Ciachir

     La editura Timpul a apărut recent un nou volum semnat Dan Ciachir, ”Şi noaptea asta va trece...”. O interesantă prezentare aici. 

     Am citit cu încântare şi am scris cu bucurie despre Derusificarea şi dezgheţul sau Când moare o epocă, mai ales că am descoperit un Bucureşti încă insuficient exploatat în cercetare şi memorialistică (este preferat interbelicul, sumbrul Bucureşti al anilor 80 sau sfârşitul de secol XIX). 

Gânduri despre Nae Ionescu a fost un titlu care m-a făcut să revin la interbelic, în special la unele ziare şi reviste, şi mi-a schimbat impresiile despre Profesorul acelei generaţii. 

Sunt convins că îmi va plăcea şi aceasta. Promit o prezentare în curând. 

Foto: librariasophia.ro

Timeline: Inventions

Dacă A Game of Thrones este genul de joc pe care îl termini în cel puţin trei ore şi îţi ia cel puţin tot atât ca să îi înveţi şi înţelegi regulile, Timeline: Inventions este un joc de cărţi pe care îl prinzi în câteva minute, iar o partidă depăşeşte foarte rar 10 minute. De regulă are mai puţin. Joc bun pentru o petrecere sau pentru umplut timpul, mai ales în mai mulţi. 

Pachetul de bază Timeline: Inventions are 109 cărţi de joc de mici dimensiuni, fiecare fiind o invenţie din istoria umanităţii. Pe faţă ai ilustraţia invenţiei şi numele, pe verso ai şi anul în care a fost făcută. Mecanismul de joc este simplu. Fiecare primeşte un număr de cărţi, de regulă cinci, şi o carte random se pune pe masă. Fiecare, alternativ, plasează câte o carte din mână pe masă, respectând cronologia. Ce a fost prima data? Agricultura sau laptop-ul? Manifestul comunist a apărut după bec sau înainte de maşina de scris? Şi tot aşa. Mai greu când sunt mai multe cărţi în şir, spre final, cu valori apropiate. Dacă greşeşti, tragi altă carte. Cine termină primul cărţile din mână a câştigat. Amuzant şi frustrant la primele mâini. 

Sigur că jocul are repetabilitate limitată. Ajungi în câteva ture să înveţi anii în care au apărut toate invenţiile, şi devine un joc de memorie, nimic mai mult. Am înţeles că ar exista şi o extensie despre descoperiri, şi urmează să apară şi altele. Pe mine m-a amuzat şi am trecut, cred, de 20 de partide. Merge perfect în patru jucători. Şi cu un tutun bun, uşor. Pentru că atunci când uiţi a treia oară din ce an datează saxofonul, sau greşeşti cu un an în cronologie, s-ar putea să simţi nevoia de fumat.

Pentru detalii şi comenzi: GamesStop

Top 10 personaje din Pif Gadget

... altele decât Pif şi Hercule 

      Am tot scris despre cât de important a fost Pif Gadget pentru generaţia mea, şi cât de fericit erai când ajungeai să mai primeşti un Pif, de la băieţii mai mari care se plictisiseră de aventuri şi care avuseseră şansa unui abonament în perioada de dezgheţ sau, cel mai adesea, din talcioc sau anticariate. Emoţia răsfoirii, când căutai să vezi ce s-a mai întâmplat, când îl puneai alături de celelalte numere din colecţie. Pif era magie curată, şi dacă fiinţa umană nu poate exista în afara acesteia, indiferent de formă, Pif era soluţia noastră.

     Te învăţa să înţelegi şi să iubeşti banda desenată, într-o vreme în care, din nefericire, nu găseai ceva echivalent în revistele româneşti. Nu că nu am fi avut artişti ai genului, dar adesea scenariile autohtone nu erau, să spunem, prea atrăgătoare. Pif însemna Vestul, era Franţa unde nu prea aveam şanse să ajung, şi n-am ajuns nici până acum. Plus că învăţai aşa un pic de franceză, măcar cuvinte şi fraze disparate, cel mai adesea cu dicţionarul în faţă şi dibuind foarte aproximativ pronunţia. Sau aveai şansa vreunei bunici care îşi aducea aminte, vag, câte ceva din franceza învăţată cu decenii în urmă la pension. Poate de aceea şi astăzi vorbesc franceza cu un accent teribil de slav. Pif Gadget, nu Pif Vaillant. E straniu când realizezi că ai fost contemporan cu un fenomen. Şi trist că acest fenomen a ajuns la final. 

10.  Ludovic: nu mi-au plăcut niciodată romanele polițiste, și nici acum nu le citesc. Dar Ludovic, detectivul cu șapcă și mereu o țigară în colțul gurii (erau vremurile incorecte politic, în care fumatul era unul dintre viciile devenite virtuţi şarmante, şi nici nu era singurul fumător din Pif) reuşea de fiecare dată, în benzile sale adesea mai mici de o pagină, să îţi pună mintea la lucru. Foarte rar am reuşit să dezleg enigmele - cine-i hoţul, cine-i asasinul, cine a spart casa - şi recurgeam la soluţiile aflate la finalul revistei. N-aveam stofă de detectiv, spre deosebire de Ludovic. 

9.   Horace: un cal. Nimic mai mult decât un cal. Placid. Dacă nu era enervat. Şi oricum mult mai inteligent decât călăreţul său, mai să crezi că era o versiune pif de yahoo. Fără tragedia lui Holstomer. Cum atunci eram fascinat de western-uri şi vroiam după vârsta de 10 ani să plec în Vestul Sălbatic şi să devin cowboy, îmi plăcea enorm să descopăr câte o nouă aventură. Şi reuşea de fiecare dată să iasă învingător. 

8.    Leo: ce fel de creatură era Leo, animalul roșcovan, cu o creastă foarte punk, blăniță portocalie cu buline negre și burta albă, asta n-am aflat niciodată. Ori nu am avut episodul în care se deslușea misterul, ori era doar o ființă imaginară. Chiar mă bucuram când găseam într-un Pif o aventură nou, deși substanța epică era simplistă - de fiecare dată trebuia să evadeze de la Zoo, și tot de fiecare dată era prins de paznicul rotofei și mustăcios, cu nădragi roșii, pe măsura furiei aplopectice cauzate de isprăvile lui Leo. Ba chiar, când a reuşit să scape, s-a întors singur de fiecare dată, ca un emigrant respins de Eden-ul din afara grădinii zoologice.

7.   Supermatou: și câinele său. Erau doi super-eroi, primul semăna cu Superman (costum roșu cu albastru) al doilea se dorea un fel de Robin/Igor, asistent bun la toate. Știu că zburau, aveau tot felul de super-puteri firești pentru super-eroi, intrau în tot felul de buclucuri, și preț de mai multe episoade s-au luptat cu un bebeluș malefic, un fel de savant nebun și ultra-precoce. Nu-mi amintesc dacă era vulnerabil la kriptonită sau ceva similar, dar eram încântat de stilul desenatorului, care îi făcea pe toți destul de pufoși, ca un soi de omuleți Michelin alungiți. Chiar ar merita să fie reeditaţi astăzi, cred ca ar bate lejer orice Ben 10 sau Bakugan.

6.    Arthur le fantome justicier: a fost unul dintre personajele perfecte pentru copii, un soi de replică a lui Casper. Fantomă scoțiană de origine, prietenos și pus mereu pe farse, reușea să intre în tot soiul de încurcături. Am avut și un Poche, numărul 1, și îi urmăream aventurile cu o fascinație amuzată. Interesant este că spre deolsebire de alţi eroi Arthur avea şi o poveste în spate, se vorbea şi se nara foarte mult în aventurile sale. Avea puterile clasice ale fantomei - trecea prin ziduri, devenea invizibil, etc - dar avea şi o bucurie de copil şi o poftă de şotii. Ţin minte că ajunsesem să-l desenez relativ bine pe ultimele pagini ale caietelor de citire.

5.    Placid et Muzo: erau printre cele mai vesele și binedispuse personaje din Pif. Mereu râdeau. Mereu se distrau. Niciodată trişti. Erau cei mai buni prieteni. Placid părea a fi un soi de urs, iar Muzo un fel de vulpe. Antropoizi oarecum. Discutau enorm, erau cele mai vorbăreţe personaje dintre cele ale căror aventuri depăşeau rareori o pagină. Ar fi fost frumos să apară nişte episoade speciale, în care Placid şi Muzo să se întâlnească, de exemplu, cu Ludovic. Sau cu Pifou.

4.    Pifou: și al său glop-glop, uneori în varianta negativă pas glop. Nu-mi aduc aminte cum îl chema pe prietenul său, un câine mare, umanoid și albastru-cenuşiu, căruia Pifou îi făcea toate drăciile din lume. Erau un fel de Tom și Jerry în variantă Pif (dar așa puteai să-i vezi și pe Placid et Muzo, și pe Pif et Hercule, și tot așa. Mecanismul gagului era același) locuiau împreună și, periodic, distrugeau măcar mobila sau un perete. Pifou era norocosul, prietenul era victima. Tres glop. Ştiu însă că Pifou m-a făcut tocmai să apreciez, cu mintea de atunci, umorul simplu şi de efect.

3. Docteur Justice: cred că acest medic practicant de judo, karate şi aikido (în fapt un mix foarte neortodox şi ieşit din tiparele tradiţionale) era rivalul celebrului Rahan pentru poziţia de cel mai altruist si mult prea pozitiv. Uneori inflexibil, elegant, cuceritor şi fumător în serie, mix de James Bond şi Hwang Jang Lee, Docteur Justice era imbatabil, îşi învingea adversarii - mafioţi, trădători ai şcolii sale de judo, traficanţi, asasini profesionişti, spioni - fără să se agite prea mult, însoţindu-şi procedeele cu un Ki Ai foarte impresionant. Un Rahan modern dedicat binelui. Sigur că adesea era atât de pozitiv încât devenea ireal şi clişeu, dar era judoka. Şi cu asta câştigă lejer locul trei. 

2.   Rahan: a fost unul dintre personajele care ne-au marcat copilăria, după cum am mai povestit în câteva rânduri. Am luat şi seria nouă de la Adevărul, din nostalgie, dar nu se poate compara cu albumele mari, cartonate, cu unele dintre cele mai frumoase coperţi pe care le-am văzut la benzile desenate europene. Sigur, era poate cel mai stângist erou din Pif Gadget, depăşit doar de serialele din Pif Vaillant, când erau alte timpuri şi alte vremuri. Dar s-a gândit la aproape tot atâtea invenţii cât ocupantul locului întâi. S-a luptat cu magicienii răi care ofereau avant-la-litru opiul popoarelor. Iar Moartea lui Rahan a fost albumul pe care l-am căutat toată copilăria, fără a-l găsi vreodată. Lumea primitivă ar fi fost, categoric, alta, dacă Rahan chiar ar fi existat. Evoluam mult mai repede.

1.   Leonard : inventatorul fanatic, bărbos şi dedicat ştiinţei, care a inventat absolut tot, de la cartofii prăjiţi, înjurături şi călătoria în timp până la pompa de benzină, indigestie şi operaţii estetice. Orice există astăzi a fost de fapt inventat de maestrul Leonard. Şi discipolul său Basile, care nu se putea trezi niciodată la timp şi care ar avea probleme reale să încheie o asigurare în caz de accident. De-a lungul celor treizeci şi ceva de albume şi peste 100 de episoade a fost mai rănit decât Jackie Chan la filmări, nu şi-a primit salariul, a fost strivit, tăiat, ars, electrocutat, lovit, etc, şi totuşi va servi ştiinţa în continuare, pentru că este sa joie. Plus Mathurine, slujnica mereu nervoasă, motanul portocaliu, şoricelul cenuşiu şi craniul emiţător de sentinţe. Era o bucurie când descopeream într-un Pif un nou episod, cel mai bun fiind clar Războiul geniilor, apărut în volum în numărul 10, când Leonard se confruntă cu Grand Albert. Cu un rezultat catastrofic. A fost pentru mine cel mai bun serial publicat în Pif - bine desenat, personaje memorabile, gaguri peste gaguri, replici pe care ajungi să le foloseşti - şi revin mereu cu aceeaşi plăcere la aventurile lui Leonard. Chiar dacă ştiu multe dintre ele pe dinafară. Persistenţa benzii desenate de calitate.

Foto: http://bdoubliees.com, http://www.lelombard.com, http://www.comicvine.com, http://www.delcampe.net, http://www.prise2tete.fr, http://conchita.over-blog.net, http://pif-collection.chez-alice.fr, http://fifikoussout.blogspot.com, http://talent.paperblog.fr